Sari la conținut

Reportaj Digi24 | Fața nevăzută a vizitei Papei Francisc în Cuba

Încurajați de reluarea relațiilor cu Statele Unite și ajutați de apariția timidă a internetului în insulă, oamenii încep să-şi facă vocile auzite. Indiferent de riscurile la care se supun. Timp de 60 de ani, orice vorbă spusă împotriva regimului comunist a însemnat închisoarea.

Cu un aparat de propagandă extrem de bine pus la punct, regimul cubanez a vândut mai bine de 60 de ani povestea imperialismului american, vinovat de orice nu mergea.

Naţionalizarea proprietăţilor a fost prima măsură a regimului comunist cubanez, după accesul la putere al lui Che Guevara şi Fidel Castro. Pământurile au fost colectivizate pe model sovietic. Proprietăţile americane au fost preluate de stat. Nu cel mai puţin important, securitatea a apărut în viaţa boemă a locuitorilor din insulă: organele de represiune, miliţia şi comitetele pentru apărarea revoluţiei au început să fie parte din traiul zilnic.

Orice protest era considerat antirevoluționar şi pedepsit cu închisoarea.

Vecinul de la nord a devenit inamicul public numărul 1. Embargoul instituit asupra insulei după criza rachetelor nucleare din 1962 a fost subiectul preferat al regimului de la Havana timp de o jumătate de secol.

După căderea URSS, principalul aliat şi furnizor de materie primă şi alimente, Cuba s-a înecat în propria neputinţă. Criza economică, numită pompos „perioada specială”, s-a întins pe ultimii 10 ani ai secolului XX.

Rămas singur şi aproape de dușman, Guvernul de la Havana s-a sprijinit pe ţări cu regimuri silmilare, dictatoriale. Venezuela a devenit principalul susţinător al regimului castrist.

Nevoia, neputinţa economică şi presiunea internaţională i-au forţat pe comuniştii de la Havana să accepte schimbări.

Şi lucrurile au început să scape uşor de sub control. Accesul la internet, atât cât este, face ca orice protest să ajungă pe rețelele sociale și la televiziunile de limbă spaniolă din Statele Unite

Așa numitul grup al „Doamnelor în alb” este principala mişcare de opoziție din Cuba. Protestează de câte ori are ocazia împotriva regimului comunist şi cere eliberarea deținuților politici.

Chiar pe 20 septembrie, atunci când Papa Francisc se pregătea să ţină slujba din Piaţa Revoluţei din Havana, „Doamnele în alb” erau bruscate şi împiedicate de serviciile secrete să se apropie de zona în care se afla Suveranul Pontif.

Pentru a treia oara în istoria ei, Cuba a primit în 2015 vizita unui Papă. Actualul Suveran Pontif, Papa Francisc, argentinian, pare să cunoască foarte bine situaţia şi mai ales nevoile Cubei. Lui i-au mulţumit atât preşedintele american, cât şi cel cubanez, atunci când relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au început să se dezgheţe.

Pentru regimul de la Havana, vizita Papei a adus o mare problemă: ziariştii străini au văzut, prin gaura cheii, realităţile de zi cu zi din Cuba.

Autorităţile comuniste şi-ar fi dorit ca toţi ziariştii prezenţi la Havana să fie cazaţi în acelaşi loc şi să accepte transportul organizat de stat. Nicio ieșire din grup nu a fost bine văzută.

La o zi după sosirea în Cuba, echipa Digi24, care avea viză de şedere pentru zece zile, a fost anunţată că trebuie să părăsească Havana la maximum 24 de ore după plecarea Papei. Adică viza se scurta cu patru zile.

Toţi jurnaliştii străini au fost poftiţi afară din Cuba pe când Papa Francisc se afla încă la Santiago de Cuba. „Nu se fac excepţii”, a fost comunicarea verbală care a obligat toţi ziariştii să schimbe biletele de avion deja cumpărate.

Pe străzile din Havana, regimul cubanez a făcut ceea ce știe să facă mai bine înaintea unei vizite importante. A zugrăvit faţadele clădirilor de pe străzile pe care urma să treacă Papa. Vopsea peste pereţii scorojiţi. Tot ce nu se vede din strada principală a rămas în ruină.

20 septembrie. Marea zi, marea vitzită. Papa Francisc oficiază slujba de la Havana. Transportul public din capitală e oprit. Sute de autobuze din întreaga Cubă și din Havana sunt parcate la marginea Capitalei. Oraşul e paralizat. Un cetăţean blocat în trafic încearcă să protesteze. Poliţia îl scoate din maşină şi îl duce la secţie.

Pe străzile din Havana, puțini au curajul să îți vorbească în fața unei camere video. Privesc îngrijorați în jurul lor, ştiind că oricând cineva îi poate asculta.

„Cubanezul nu are mai nimic, totul este restricționat, noi nu avem parte de drepturile omului, nu putem vorbi liberi, pentru că, dacă vorbim - uite, eu vorbesc acum cu dvs. - mă prind că vorbesc și, cine știe? Deci, mă înțelegeți? Nu avem niciun drept, suntem așa, cu toții, parcă tinuți de mâini”, spune o femeie.

Regimul castrist încearcă să ţină încă în frâu şi să reprime orice protest în Cuba. Și îi este din ce în ce mai greu.

Dacă, timp de zeci de ani, despre asemenea proteste nu se afla decât după luni de zile, acum telefoanele mobile și puținul acces la internet fac ca orice mișcare de protest să ajungă în aceeași zi în toată lumea. Guvernului de la Havana nu mai poate ascunde lumii realitatea din ţară.

Dorința din ce în ce mai mare de schimbare pe care o au oamenii de rând pune o permanentă presiune pe unul dintre ultimele regimuri dictatoriale comuniste din lume.