Cum a ajuns Google un imperiu
Ce faci când eşti cu prietenii la o bere şi va certaţi dacă Dylan McDermott a jucat în „Iubitul meu se-nsoară” sau era de fapt Dermot Mulroney? Sau când, citind Numele Trandafirului, te întrebi care-i faza cu toate aluziile culturale pe care le face Umberto Eco? Sau când va apare pe ecranul calculatorului mesajul „Does not Computerizes. Dll is missing from this computer”? Daţi un search pe Google, bineînţeles.
În 95% din cazuri, dacă un om porneşte un computer sau deschide browserul telefonului, o face pentru a efectua una dintre două operaţiuni: să citească sau să scrie un e-mail sau să efectueze o căutare pe Google.
În fiecare minut populaţia lumii efectuează peste 2 milioane de căutări pe Google. În 2013 serverele Google au căzut pentru cinci minute moment în care traficul pe internet s-a redus cu 40%.
Dar lucrurile nu au stat mereu aşa. Din cauza unei forme de miopie specifice tuturor profeţilor, primii „proprietari” ai web-ului au intuit treaba cu mailurile, dar au omis că vom deveni atât de dependenţi de motoarele de căutare, o chestiune ce părea extrem de absurdă şi inutilă la începuturile www-ului.
De ce spun inutilă? Ei bine pentru că, la început, în anii 70, există o carte mai subţire decât pagini aurii care conţinea identitatea tuturor utilizatorii de internet cu adresele lor de IP şi adresele de mail aferente. O carte care definea o comunitate în care oamenii se cunoaşteau în mare parte personal.
Nu aveai nevoie de un motor de căutare pentru a găsi informaţii deoarece aveai posibilitatea să le identifici în cele 300 de pagini printate ale cărţii în discuţie. Dacă ar fi să facem o astfel de carte în zilele noastre grosimea ei ar fi de 120 de kilometri.
Oamenii de ştiinţă, artiştii şi scriitorii care şi-au imaginat la momentul respectiv cum va arată lumea viitorului au pierdut din vedere cel mai important element al societăţii noastre, internetul. Maşini zburătoare, holograme, roboţi şi teleportare, toate aceste elemente pot fi regăsite în majoritatea lucrărilor SF ale anilor 60-70, dar nimeni nu şi-a imaginat că vom trăi într-o lume interconectată, care comunica în permanentă.
Portalurile, „paginile aurii” ale internetului
La începuturile internetului, oamenii aveau mare încredere în „portaluri” una dintre cele mai falimentare idei din ultimii 20 de ani. Credeau în alte cuvinte că fiecare dintre noi vom caută un furnizor de informaţii de încredere căruia îi vom cere totul: de la informaţii meteo, la poze cu Rooney Mara dezbrăcată, la ştiri, muzică, filme şi reţete de lasagna.
Primii internauţi erau convinşi că vom intra în imperiul imens al web-ului pe o singură poartă şi vom aştepta pasiv să fim călăuziţi. Nu era teribil de absurd pentru ei să gândească asta, având în vedere că în 1993, la doi ani după demararea proiectului World Wide Web, existau numai 130 de website-uri.
Numărul acestora a început însă să crească exponenţial, ajungând de la 2.738 în 1994 când a apărut şi Yahoo la peste 850 de milioane în zilele noastre. Şi asta ţinând cont de faptul că acest număr reprezintă doar 5% din numărul total de informaţii stocate pe internet ce constituie aşa numitul web vizibil.
95% reprezintă partea întunecată a web-ului, protejată de parole şi stocată pe servere secrete sau PC-uri care comunica peer to peer.
Într-un astfel de context, necesitatatea unui motor de căutare este fără îndoială irefutabilă. Cum a ajuns însă Google să devină liderul absolut şi incontestabil pe această piaţă?
Cum a început Google
Proiectul Google a început în 1998 la Universitatea Stanford din Statele Unite ale Americii, când doi studenţi care se săturaseră să folosească AltaVista s-au gândit că a venit momentul unei schimbări a modului în care poţi caută informaţii în mediul online.
Larry Page şi Sergey Brin au decis să transforme acest proiect ambiţios în lucrarea lor de doctorat. Problema principala era că pentru a programa un motor de căutare trebuie să descarci înainte de toate întreg web-ul pe care plănuieşti să îl indexezi. La momentul respectiv asta însemna aproximativ 300 de milioane de pagini web dintre care peste 2 milioane erau vizibile şi unice.
Profesorul Terry Winograd, care le coordona lucrarea de doctorat a celor doi, a fost impresionat de idee, însă le-a ras în nas studenţilor când a auzit că planul lor chiar era să descarce întreg internetul pe calculatorul construit din Lego din garajul băieţilor.
Motivaţia celor doi era pe cât de nebunească pe atât de filantropică şi anume să facă accesibilă oricui întreagă ştiinţă a lumii, într-un mod facil, rapid şi gratuit. Ce este incredibil şi încântător în acelaşi timp este că au şi reuşit.
Google este o invenţie apropiată ca valoare de apariţia tiparului, iar Page şi Brin sunt probabil singurii Guttenbergi ai epocii noastre. Probabil credeţi că exagerăm însă gândiţi-va puţin. În zilele noastre, folosind Google este nevoie de aproximativ 10 click-uri pentru a află orice informaţie, pentru a învăţa orice.
Oricât ar putea părea de ciudat dacă vrei să creezi un motor de căutare cea mai mare provocare nu este să descarci baza de date de 300 de milioane de website-uri. Asta e uşor. Problema este cum faci după ce ai izolat cuvântul „cafea” în 3 milioane şi mai bine de pagini web cum faci să le aşezi într-o anumită ordine care să înlesnească cercetarea unui utilizator? E clar că dacă le trânteşti acolo la voia întâmplării toată muncă ta a fost zadarnică. E ca şi cum ai invita un copil de clasa întâi într-o biblioteca plină cu 3 milioane de cărţi despre cafea şi i-ai spune să se descurce. Dacă nu rezolvi această problema cunoaşterea devine inaccesibilă iar motoarele de căutare devin inutile.
Când Brin şi Page încercau să găsească o soluţie la problemă erau convinşi că ceilalţi, precum Yahoo, Altavista sau AskJeeves nu o găsiseră de fapt.
La momentul respectiv motoarele de căutare funcţionau pe baza unui principiu foarte simplu: repetiţia. Cu cât mai des apărea cuvântul căutat pe o pagină cu atât pagină respectivă era teoretic mai relevantă pentru cel care voia să afle mai multe despre cafea.
Conceptual vorbind, soluţia se bazează pe un principiu de baza al cunoaşterii şi anume că învăţătura se află acolo unde studiul este mai aprofundat şi mai articulat. Dacă cineva a scris o lucrare complexă despre cafea este foarte probabil că termenul cafea să apară de multe ori şi prin urmare căutătorul este trimis acolo.
Bineînţeles acest sistem nu numai că era desuet ci avea şi o infinitate de hibe. Urmărind acest algoritm o pagină în care cineva reitase de 1000 de ori cuvântul cafea ar fi fost pe o poziţie mai bună decât o lucrare ştiinţifică cu acelaşi număr de caractere care folosea însă şi alte cuvinte.
AltaVista, care era cel mai popular motor de căutare la vremea respectivă, a reacţionat atunci printr-o mişcare ce spune multe despre caracterul conservator al acestor prime tentative. Compania a pus în funcţiune câteva sute de editori care luau la mâna fiecare dintre cele 3 milioane de pagini despre cafea şi le aşezau într-o ordine a relevanţei. Oricine şi-ar fi putut da seama că acest model nu era sustenabil.
Un vechi dicton ne spune că cel mai bine înveţi din greşelile altora, iar cei doi studenţi de la Stanford exact aşa au făcut. Page şi-a asumat sarcina de a studia îndeaproape ce făcea cel mai bun motor de căutare din 1997, AltaVista şi în cercetarea sa a descoperit ceva extrem de util.
În anumite pagini existau fraze sau cuvinte subliniate şi dacă făceai click pe ele ajungeai direct la o pagină web. Pentru noi acest fenomen este de-a dreptul banal însă la momentul respectiv oamenii de abia descopereau ce înseamnă link. Dovadă este că AltaVista nu prea ştia ce să facă cu aceste link-uri; le lista şi gata.
Pentru Page şi Brin acesteau au devenit o piatră de hotar în construirea imperiului Google, care la momentul respectiv purta numele de BackRub. Cei doi au intuit faptul că link-urile erau de fapt esenţa reţetei de succes a unui motor de căutare performant. Astfel s-a conturat principiul elementar al Google: cele mai relevante sunt paginile către care fac trimitere către numărul cel mai mare de link-uri. Aşadar un site devenea relevant şi util în măsură în care alte site-uri îl semnalau şi îl „citau”.
În faza incipientă motorul de căutare se folosea de site-ul universităţii Stanford şi avea numele de domeniu google.stanford.edu.
Domeniul google.com a fost înregistrat în septembrie 1997 iar compania a fost înfiinţată un an mai târziu. Există o poveste simpatică şi în spatele numelui Google. Acesta este de fapt un accident.
Page şi Brin doreau să îşi numească proiectul Googol care reprezintă numărul 10 la puterea 100 că un mod de a sumariza intenţia lor de a furniza cantităţi uriaşe de informaţii. Când îşi redactau însă lucrarea Page a tastat greşit numele şi aşa s-a născut Google.
În faza iniţială oamenii au fost atraşi de interfaţa minimalistă a motorului de căutare şi în anul 2000 Google avea câteva sute de mii de utilizatori loiali. În acelaşi an compania a început să vândă spaţiu comercial în funcţie de keywords. Asta înseamnă că un site putea plăti pentru a apărea printre primele rezultate în funcţie de un set de cuvinte cheie pe care şi le dorea. Preţul se stabilea în urmă unui proces similar unei licitaţie, unele keyword-uri fiind în mod evident mai căutate că altele, iar plata se făcea în funcţie de numărul de click-uri. Un click costa în jur de 0,05 dolari.
Serviciul de Gmail a fost lansat în 2004 iar în 2006 Google a cumpărat YouTube-ul. În 2011 compania a lansat Google+, prima tentativă a companiei de a explora social networking-ul.
Astăzi Google oferă un număr uriaş de software şi hardware de la aplicaţii dedicate businessurilor, până la platforme de video sau photo sharing, hărţi, mail, aplicaţii de realitate virtuală, maşini care se conduc singure, telefoane mobile şi bineînţeles sitemul de operare Android.
Google este fără îndoială cel mai de succes hub care conectează toate nevoile online ale utilizatorilor sub aceaşi umbrela şi unul dintre cei mai importanţi piloni ai unei lumi permanent conectate.
Numele Google este însă în continuare asociat cu funcţia de motor de căutare care i-a rezervat brandului şi o definiţie în dicţionarul Merriam Webster. În prima faza algoritmul motorului de căutare era foarte simplu şi era facil pentru un web developer să optimizeze conţinutul unei pagini astfel încât să apară între primele rezultate.
Pe parcursul timpului dezvoltatorilor web le-a devenit din ce în ce mai greu să „păcălească” algoritmul deoarece acesta a primit numeroase update-uri şi a devenit extrem de complex.
Şi aşa, la sfârşitul anilor 2000, s-a născut o întreagă piaţă de servicii formată din specialişti care înţeleg care sunt principiile care fac o pagină web să apară mai sus în căutări în funcţie de o serie de cuvinte cheie. Această piaţă s-a născut pentru că este aproape imposibil pentru orice fel de business din zilele noastre să aibă succes fără să aibă o prezenţa puternică în mediul online.
Internetul a devenit cel mai eficient canal de comunicare dintre branduri şi consumatori şi pentru majoritatea ţărilor din lume una dintre principalele surse de informaţie şi divertisment pentru oameni.
A face un site nu este însă suficient pentru a te asigura că potenţialii tăi clienţi te pot găsi. Acesta trebuie construit corespunzător pentru a putea fi indexat cu uşurinţă de către motoarele de căutare.
Unele dintre cele mai căutate tipuri de servicii adresate businessurilor care vor să îşi contureze prezenţa în mediul online sunt cele de SEO sau Search engine optimization.
În prima fază specialiştii din domeniu analizează potenţialul afacerii tale calculând numărul total de căutări efectuate în decursul unei luni în funcţie de cuvintele cheie care descriu businessul tău.
După ce au fost colectate aceste date, specialiştii SEO dezvoltă o strategie prin care businessul tău fie mic sau mare să se afle în prima pagină a căutărilor. Asta înseamnă dezvoltarea unei strategii care ţine în acelaşi timp de calitatea conţinutului pe care îl postezi cât şi de frecvenţa şi canalele pe care o faci.
Google câştigă peste 20 de miliarde de dolari anual din advertising mai mult decât toate posturile de televiziune din Statele Unite puse la un loc.
O componentă importantă care are parte de cea mai mare creştere este partea de mobile. Doar 10% dintre site-urile de business din România au o varianta mobile friendly.
Spre deosebire de media tradiţionale, spaţiul online le oferă business-urilor o varietate foarte mare de canale şi implicit moduri de a comunica despre brandul lor. Acestea nu sunt numai mai ieftine însă în multe cazuri mai eficiente mai ales în cazul businessurilor de mici dimensiuni care se bazează pe mai puţini clienţi fideli cu care vor să comunice constant şi cât mai direct.
Butonul de „I'm feeling lucky” din motorul de căutare îi costă pe cei de la Google peste 110 milioane de dolari pe an deoarece ignoră toate anunţurile plătite şi reclamele.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
