Din|interior. Cum se naște un campion olimpic și cine sunt oamenii din spatele lui
- Aplicaţia Digi Sport poate fi descărcată acum din Google Play şi App Store
- SuperLiga: Dinamo - FC Voluntari, vineri, 20:00, DGS 1
Mariana Dumitru are 63 de ani şi a lucrat toată viaţa într-o firmă de textile. Este mama campioanei olimpice Alina Dumitru. Acum are grijă de nepoţi, Rareş şi Bogdan, copiii băiatului cel mic. Vrea ca şi ei să ajungă sportivi de performanţă.
Ziua de 15 august 2008 n-o va uita niciodată. Nu a avut curajul să deschidă televizorul pentru că, la Beijing, fiica ei concura pentru aurul olimpic.
„Nu pot să mă uit la televizor când concurează, prea o iubesc mult şi orice lovitură mă doare pe mine”, spune mama Alinei Dumitru.
Alina este singura campioană olimpică pe care o are România la judo. S-a născut într-o zi de Sfântul Alexandru, în urmă cu 31 de ani. A crescut cu cheia de gât, într-un bloc din cartierul bucureştean, Militari.
„Numai prin spitale am crescut-o pe Alina. Am zis că nu se mai... foarte plăpândă era. Bolnăvicioasă”, îşi aminteşte Mariana Dumitru.
Fetiţa bolnăvicioasă, mezina, avea să devină cea mai puternică din familie câţiva ani mai târziu, când un antrenor de la Steaua a ajuns în şcoala ei. Le-a povestit tuturor copiilor despre judo, un sport care la vremea aceea, la noi în ţară, avea mai puţin de zece ani tradiţie. Mama Alinei nu ştia nimic despre el.
„Numai când am venit la antrenament la ea şi am văzut ce e la judo! Se trânteau, se loveau, începeam să plâng eu… Alina era aşa firavă, era clasa a şasea. Vai, Alina, da' ce sport e ăsta?”, își mai amintește mama Alinei Dumitru.
Alina Dumitru este însă de altă părere: „Chiar aşa se vede? Că e un sport agresiv? E un sport în care trebuie să-l arunci pe adversar pe spate. Şi, până să ajungi să îl trânteşti pe spate, trebuie să apuci cu mâinile chimonoul. La noi nu-i voie să loveşti. Nu-i voie decât să aplici procedeele pe care le-ai învăţat. Şi, dacă loveşti, eşti penalizat sau scos de tot din concurs.”
În 2008, la 26 de ani, Alina a concurat la Jocurile Olimpice de la Beijing şi a câştigat medalia de aur. Românii i-au spus simplu: fata de aur. Mariana Dumitru păstrează pe peretele din sufragerie câteva medalii, mascota Olimpiadei şi buchetul de pe podium. Succesul de atunci a şters cu buretele toate dezamăgirile şi momentele în care Alina a vrut să renunţe la sport.
Cât costă să fii campion?
Judo este un sport pe cât de spectaculos, pe atât de costisitor. La doi ani de la retragerea din sportul de performanţă, Alina a devenit antrenorul unei echipe de copii care plătesc în jur de 100 de lei saptămânal. În urmă cu 20 de ani, părinţii erau scutiţi de orice taxă.
Mariana Dumitru îşi aminteşte că nu a plătit niciodată pentru antrenamentele fiicei sale.
„Acum de-aia nu se mai ridică nimeni ca Alina Dumitru. Pentru că şi părinţii trebuie să aibă bani. Şi de antrenament, şi de plecări, şi de echipament, deci la Alina totul a fost pe...n-am plătit nimic”, spune ea.
„După 1990 contribuţia părinţilor a început să însemne din ce în ce mai mult. Dacă înainte de Revoluţie, Cluburile Sportive Şcolare puteau să ţină un copil în cantonament şi la echipele de club, şi la loturile naţionale, din 12 luni, 4 luni pe an copilul să fie plecat pe banii statului, încet-încet bugetul s-a diminuat şi părinţii trebuie să-şi susţină copiii cu bani aproape la toate antrenamentele”, spune Radu Abramescu, comentator Digi Sport.
Ceea ce altădată făcea statul, acum fac părinţii. Iar ceea ce se întâmplă în ţările care dau sportivi de performanţă, Franţa, Germania, Anglia, la noi a încetat demult să mai fie o regulă.
„În momentul în care făceam performanţă în România, datorită acestor cluburi şcolare, existau antrenori care veneau în şcoala generală, făceau o selecţie şi copilul, până să ajungă la performanţă, trecea prin trei-patru sporturi. Acum, nemaifiind antrenorii motivaţi, pentru că nu le revin cine ştie ce sume de bani dacă reușesc să crească un copil bun iar baza de selectie s-a diminuat, sportul de performanţă de la noi este în pericol”, mai spune Radu Abramescu.
Maria Brânză nu a făcut niciodată sport, dar a trăit înconjurată de campioni. Fiica ei, Ana Maria Brânză, este multiplă campioană națională și mondială la scrimă. În anul 2008, a câștigat medalia de argint la Beijing.
„Prin Ana ne-am îndeplinit visul și eu, și bărbatul meu, pentru că amândoi am iubit sportul. Amândoi n-am fost lăsați de părinți să megem mai departe, pentru că în acele timpuri, ca și acum de altfel, româna și matematica erau de bază și dacă erai inginer sau economist era ceva. Daca erai sportiv nu era ceva semnificativ”, spune Maria Brânză.
La 14 ani, înainte de examenul de capacitate, Ana Brânză s-a mutat de la București la Craiova. Acolo, o aștepta Dan Podeanu, antrenorul care a știut că trebuie să fie și părinte pentru sportive, dacă vor să obțină performanță.
„Ana a fost o ființă voluntară, fiindcă dacă a reușit să își impună punctul de vedere în fața părinților și să plece, aceea a fost și o perioadă fastă”, afirmă Dan Podeanu.
Ana a trecut cu bine examenul de capacitate și a intrat în lumea sportivilor de performanță... cu un tricou din PNA.
„Veneam foarte mândră la sală, îmbrăcată în tricoul meu de PNA, mă plimbam chiar şi pe lângă Laura Badea, bineînţeles, ea se amuza de ideile mele de copil”, își amintește Ana Maria Brânză.
Primul echipament al Anei a fost compus din ce s-a mai găsit în casa părinților și a prietenilor. În 18 ani, de când face scrimă, o singură dată a întrerupt antrenamentele, din cauza unei accidentări. Drama sportivei s-a încheiat în momentul în care un terapeut prahovean, Decebal Mehedinți, s-a oferit să o ajute. Cu un program special de masaj, Ana Maria a reușit să învingă și acest obstacol.
Sportiva a urmat îndemnul mamei. În anul 2010, dar și în 2011 a câștigat titlul mondial la scrimă, iar doi ani mai târziu a obținut aurul la europene. Și când toată lumea aștepta de la echipa României titlul suprem la Olimpiada de la Londra, sportivele au pierdut cursa în fața coreencelor.
Recent, Ana Maria Brânză a lansat un program de alergare, s-a implicat în mai multe campanii sociale. Pe scurt, viața în afara planșei de scrimă este la fel de plină ca și cea competițională.
Câteodată, neîncrederea antrenorului e un atu
Loredana Toma este proaspăt vicecampioană europeană la haltere. S-a născut într-un sat de lângă Botoșani într-o familie care s-a destrămat la puțin timp după ce a apărut pe lume. Mama și tatăl ei sunt plecați în străinătate. La 12 ani, când antrenorul ei a descoperit-o, la școala generală din sat, fata nu știa că viața ei se va schimba definitiv.
„Ea și-a dorit foarte mult să facă sportul ăsta, deci foarte ambițioasa, se vede și acum”, spune Contantin Urdaș.
„La început nu prea știam despre ce e vorba. Știu că a venit domnul antrenor la școală. În general nu era selecție numai pentru haltere. Era pentru toate sporturile. Și altletism, și box, și altele. Mai mult a fost o ambiție, că antrenorul meu nu era prea convins că sunt bună, că mă poate păstra selectată pentru a mă antrena”, își amintește Lordeana Toma.
Loredana a încercat atletism, apoi tenis. În niciunul însă nu se vedea campioană. Și, în mod neașteptat, adolescenta cu ochi albaștri și chip de prințesă a ales sportul cel mai dur: haltere. Greutățile aveau să fie cheia succesului ei.
Mama Loredanei locuiește în Franța. Ultima dată și-a văzut fiica de Crăciun, dar nici dacă ar fi fost în țară nu ar fi putut-o vedea mai des. Cantonamentele și antrenamentele o țin departe de casa 360 de zile pe an. În plus, Loredana este elevă în clasa a XII-a și are un program foarte strict.
Presiunea de a câștiga o medalie olimpică devine uneori insuportabilă. În plus, accidentele din sala de antrenamente complică și mai mult drumul către aur. Dar Loredana este decisă, vrea să devină cea mai bună din lume, indiferent cât trebuie să lupte.
Motivația ciocolățelelor
Andreea Răducan avea aproape 4 ani când a ajuns în sala de de gimnastică la Bârlad. Tatăl ei a convins-o să înceapă antrenamentele.
„O amăgea cu o bomboană: tati, dacă astăzi mergem la școală îți luăm o ciocolățică. Erau ciocolățelele alea micuțe, se găseau destul de greu la acel moment și așa a început”, își amintește Simina Răducan.
„Am fost fascinată de ce am găsit în spatele acelei uși, era o sală mare, pentru mine, copil fiind, mi se părea o sală mare, cu o grămadă de aparate de gimnastică despre care nu știam mai nimic și nici nu știam ce aș putea să fac pe el”, povestește Andreea Răducan.
Ce putea fi greu pentru o fetiță de patru ani pe bârnă? Totul! Antrenamentele, accidentările, palmele rupte și căzăturile.
Umăriți reportajul complet în materialul video de mai sus.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
