Sari la conținut
News Alert

Amintiri din copilăria Georgetei Filitti   

Eu sunt singură la părinţi, m-au iubit foarte mult, eram boţul de aur al mamii şi al tatii. Auzind-o pe mama sau pe tata că spuneau „sigur că da”, repetam şi eu „picu dada”. Picu dada era da, sigur”, spune Georgeta Filitti.

Despre anii dintâi ai Georgetei Filitti, petrecuţi în vremuri tulburi, aflăm mai multe acum, într-un nou episod din „Copilăria scriitorilor".

1 Iunie 1938. Într-o familie mixtă, mama croată, iar tatăl moldovean din Vaslui, s-a născut Georgeta Filitti. Soarta a făcut ca bunica şi mama fetiţei să fie născute...tot pe 1 iunie.

Un an mai târziu, începea al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, micuţa Georgeta nu a simţit urmările conflagraţiei.

A fost mereu înconjurată de dragoste, a primit o educaţie aleasă şi a fost crescută frumos de o familie atipică, dar cu principii solide de viaţă.

Părinţii mei erau...sunt pentru mine pentru că îi simt încă prezenţi, un moldovean, un vasluian, Gheorghe Penelea, şi o croată, Aurelia Iercici. Oamenii ăştia s-au cunscut înainte de război şi s-au căsătorit, am fost singurul lor copil. Bunica mea era suedeză, bunicul era croat autentic, cu un arbore genealogic pe care l-am găsit, merge către 1215, în oraşul Zagreb, dar în sfârşit valurile vieţii l-au obligat pe acest bunic să imigreze, şi aşa se face, dacă se poate spune, că a răspuns unei invitaţii făcută la modul absolut general, nu nominalizat, regelui Carol I. Este perioada aceasta benefică, constructivă, din spaţiul românesc când lumea vine către România şi să ştiţi că şi rămân foarte mulţi aici”, spune Georgeta Filitti.

Despre bunicul matern, Georgeta Filitti vorbeşte cu admiraţie. Era meşter pietrar şi a lucrat la casele familiei regale. Deşi era croat, s-a considerat, întotdeauna, un bun român.

Atunci când a izbucnit războiul, Georgeta şi familia s-au mutat în casa bunicului, la marginea Bucureştilor. De atunci, spune istoricul, are cele mai multe amintiri. Şi tot de atunci păstrează, încă, unele dintre cele mai impresionante fotografii ale copilăriei.

Tata era concentrat la o unitate de aviaţie, undeva pe frontul de răsărit şi îmi trimisese o veveriţă împăiată care mi-a devenit jucăria favorită. Şi aşa se face că nu ieşeam din casă fără această veveriţă la subraţ. Or într-o zi fiind îmbrăcată cu o haină de blană, veveriţa a alunecat şi eu nu mi-am dat seama. După câteva minute m-am întors pe acelaşi drum. Şi momentul în care eu mă aplec foarte sigură pe mine să-mi înşfac această veveriţă a fost surprins de un ofiţer german. Sunt patru, cinci ofiţeri care se uită la o drăcie neagră care e pe jos, în zăpadă, în noroi, ce se-ntâmplă? Iar eu foarte sigură înşfac această veveriţă şi plec cu ea mai departe”, povestește Georgeta Filitti.

În anul 1944, odată cu ocupaţia sovietică, familia a fost nevoită să găzduiască un ofiţer rus. Mama, Aurelia, era absolut îngrozită, îşi aminteşte Georgeta Filitti.

Cea mai puternică impresie, însă, i-a lăsat-o ordonanţa ofiţerului rus, un om nu prea isteţ.

„A intrat în baie, în sala de baie, şi a găsit pe o policioară pastă de dinţi, la vremea aceea se folosea o pastă roz care se chema Boto. Şi rusul a fost aşa de încântat de zeama aceea care ieşea din tubuleţ că şi-a întins-o pe pâine. A ieşit în curte şi mânca foarte încântat. Or pe mine mama mă învăţase cu mare stăruinţă, te speli de dinţi, eşti atentă şi scuipi. Nu înghiţi. Acuma, una e să înghiţi puţină apă cu pastă de dinţi şi alta să o mănânci ca pe o tartină”, afirmă Georgeta Filitti.

În 1945, la 7 ani, Georgeta Filitti a intrat la şcoală. A beneficiat de un sistem de învăţământ special, sub egida Mariei Montessori. O şansă uriaşă pentru un copil, spune istoricul, şi asta pentru că... îi „dă drumul la minte”.

Îţi creează o manualitate pe care nu doar eu dar toţi ceilalţi am avut-o și dacă vreţi, ne-a deschis nişte orizonturi. Cum am ajuns eu la această şcoală? Vă spuneam că eu provin dintr-o familie croată, mama mea era catolică şi normal ar fi fost să fac şcoala pe care o făcuse şi ea, adică o şcoală de expresie confesională, Sfântul Iosif. Doar că acolo eu n-am fost primită, fiind socotită un copil handicapat. Eu sunt stângace şi ei nu acceptau această deficienţă să-i spunem în ghilimele pentru că astăzi nu este socotită ca atare. De aceea am intrat în şcoala laică de la Cuibul cu barză”, spune Georgeta Filitti.

Sistemul de învăţământ Montessori a pierdut, însă, teren, în faţa sovietizării României.

Odată cu instalarea comuniştilor la putere, figura lui Stalin bântuia sălile de clasă, iar elevii erau obligaţi să-i compună cârmaciului de la Moscova poeme de proslăvire.

„Ce-mi aduc aminte ca primul semn al acestei politizări, aş zice brutale, a fost o scrisoare pe care i-am trimis-o lui Stalin. Iubite Iosif Vissarionovici! Şi ştiu că i-am făcut şi un chenar aşa foarte frumos şi i-am mărturisit cât învăţ eu şi cât sunt de ataşată de valorile pionieriei. Pentru că în 1949, am devenit pionieră”, afirmă Georgeta Filitti.

Educaţia a fost foarte importantă în familia Georgetei Filitti. De la mamă învăţa bunele maniere. Apoi Mere Madleine şi doamna Margaritopol erau cele care îi asigurau micuţei o educaţie temeinică, zi de zi. Aşa s-a îndrăgostit de cărţi şi de... muzica clasică.

„Mi-am adorat mama şi pe lângă faptul că era o femeie foarte frumoasă, era înţeleaptă, şi de câte ori o evoc şi o evoc zilnic în minte, îmi dau seama că am avut întotdeauna ceva de învăţat de la ea, şi astăzi eu sunt mare ascultătoare a muzicii lui Bach, pe care am ascultat-o foarte mult alături de ea. Mama mi-a spus, aveam 4 ani, mergeam cu ea pe stradă şi cine ştie de unde auzisem eu o prostie. M-am uitat către ea şi i-am spus „mă plictisesc”. Şi atunci mama s-a uitat aşa de sus la mine, cu infinită blândeţe dar totuşi destul de distantă „numai proştii se plictisesc”. Şi cred că această vorbă spusă cu bunăvoinţă dar foaret ferm mi-a marcat toată viaţa. În aşa fel încât astăzi, la sfârşitul vieţii, nu mă vede nimeni, sunt în casa mea, sunt stăpână, aici, mă gândesc că totuşi bunul Dumnezeu îşi aruncă un ochi spre mine şi n-am voie să stau şi să spun că mă plictisesc”, povestește Georgeta Filitti.

Perseverenţa, respectul faţă de profesie, devotamentul le-a deprins în copilărie. De atunci, nimic nu s-a schimbat. Cât despre pasiunea pentru istorie, ea s-a născut tot în anii copilăriei, atunci când l-a descoperit pe Cezar.

Ajungând să citesc De bello Gallico, mi-am dat seama că autorul, e vorba de Cezar, e un personaj foarte interesant şi de ce n-aş visa, fiindcă visele sunt neîngrădite, nu costă nimic, nu trebuie să plăteşti taxe, nu te obligi, visezi. Ei, eu visam să mă văd cu Cezar. Şi anume unde? În teritoriile acestea cucerite. Şi trebuie să vă spun că, bătrână fiind, şi ajungând la Alexandria m-a făcut plăcere să mă plimb pe chei şi să îmi imaginez acum la bătrâneţe că alături de mine putea să stea încă împăratul”, spune Georgeta Filitti.

Din mii de amintiri şi obiecte există unul la care ţine în mod special: o pereche de mănuşti croşetate, oferite de mama sa învăţătoarei, în semn de apreciere şi preţuire. Zeci de ani mai târziu, învăţătoarea i le-a dăruit Georgetei Filitti, pentru a-i aminti...de mama.

„Dacă vreţi acestea sunt o legătură, o catenă între mine, cea de-acum, omul matur şi copilăria de altădată”, spune Georgeta Filitti.