Sari la conținut

Străini care au ales să trăiască în România. Vânătorii de gusturi din Rătești

Deşi nu sunt români, trăiesc româneşte şi iubesc România. Liniştea şi frumuseţea de la noi i-au convins să lase în urmă metropole, locuri de muncă bine plătite şi vieţi confortabile. Ce au câştigat în schimb aflăm de la cei pentru care țara noastră a devenit casa lor.

Juranda şi Thorsten Kirschner, respectiv o româncă stabilită în Franţa şi soţul ei german, au ales să trăiască în Valea Buzăului. Pe Thorsten munca l-a purtat prin toate colţurile lumii, dar spune că nu a găsit nicăieri liniştea din satul Răteşti. Aşa că nu a stat pe gânduri atunci când a descoperit un conac aproape în ruină. L-a restaurat şi l-a transformat în casă pentru familia sa, dar deschisă oricui. Soţii au înfiinţat un centru de promovare turistică şi culturală a judeţului Buzău şi au reuşit să ducă bucătăria românească bazată pe reţetele vechi la rang de artă.

Dacă până nu demult, Franţa şi Italia erau considerate „raiul” trufelor, acum şi România are oameni pasionați de delicatese. Vânătoarea de trufe este ceva nou în ţara noastră şi poate aduce câştiguri substanţiale. Ciupercile de lux ajung uneori să valoreze și 500 de euro kilogramul. Thorsten Kirschner, un german stabilit de şase ani pe Valea Buzăului, nu le comercializează, ci le pune pe masa prietenilor.

„Este un hobby, de fapt. Este ca un sport. Îmi place mult să mă duc în pădure aici... Pentru el (câine - n.r.) trebuie să fie un joc, nu e ceva forţat. Pentru el este un joc. Nu e ceva să te duci în pădure şi imediat să găseşti trufe, trebuie să ai multă, multă răbdare”, explică Thorsten Kirschner.

Răbdarea a fost asul din mânecă şi atunci când germanul a decis să îşi ia familia, soţia şi cele două fete şi să se mute în satul Răteşti, din judeţul Buzău. Era consilier guvernamental în Germania, iar după ce şi-a cunoscut „jumătatea" româncă la Paris, si-a dorit să viziteze România. S-a îndrăgostit pe loc de peisaje, oameni şi case și a aşteptat mult până să găsească un loc pe care să-l numească „acasă".

„Noi am dorit să cumpărăm o casă cu suflet, casă în stil conac şi am căutat mai mult de un an în toată zona viticolă Dealu Mare şi acolo nu am găsit, dar la final am ajuns aici, la Valea Buzăului, şi am găsit o casă aici şi nici nu ştiam ce ne aştepta aici şi e foarte frumos aici. Râul Buzău, natură, pădure, extraordinar”, povestește Thorsten.

„Am plecat din România la 18 ani, imediat după ce am terminat liceul. Mi-am încercat mai întâi coatele pe băncile facultăţii din Polonia, însă nu era ceea ce îmi doream neapărat, nu mi-aş fi dorit să ajung psiholog, aşa că am stat şi m-am gândit mai mult ce mi s-ar potrivi mai bine. Am ales managementul în afaceri şi marketingul şi am plecat la Paris pentru că acolo ne-am cunoscut... Am terminat un master în economie acolo, am şi lucrat în acelaşi timp şi presupun că dacă nu ar fi insistat soţul meu să venim în România, probabil nu ar fi fost prima mea alegere să mă întorc. Ştiam şi de lipsurile României şi cumva îmi era destul de dificil să mă readaptez, însă soţul meu, care vede întotdeauna paharul jumătate plin, spune: întotdeauna la orice problemă există mai multe soluţii, depinde de persoana cu care stai de vorbă”, explică Juranda.

Soluţia găsită de soţii Kirschner pentru a trăi bine în România a fost promovarea zonei Buzăului. Au deschis un centru de informare turistică, au înfiinţat o asociaţie de dezvoltare şi promovare şi au pus pe harta culturală a ţării regiunea.

„Noi ne-am dorit să facem cunoscută regiunea pentru că, în ansamblu, ea este foarte importantă. Există vulcanii noroioşi, deci nu avem mare lucru de făcut. Există mănăstirile, toată zona viticolă, raftingul pe râul Buzăului, pe care l-am adoptat cumva sau l-am adăugat la toate activităţile pe care le făceam, deci o bază exista orişicum, numai că regiunea nu era cunoscută”, detaliază soții Kirschner. „De fapt, şi aici, în Buzău, stăm pe o comoară, dar nedezvoltată”, adaugă ei.

Conacul în care locuieşte astăzi familia Kirschner era o ruină şi nu îşi găsea cumpărător. A fost construit în anul 1930 de boierul Constantin Grigorescu şi lăsat în voia sorţii zeci de ani mai târziu.

„Am găsit acest conac care era de vânzare de ceva ani buni, gol de cred că aproape 30, este un conac construit în 1930, din păcate în momentul în care noi am intrat înăuntru, nu am găsit niciun fel de documente despre arhitectul sau cei care au lucrat, am găsit însă câteva documente ale celor care au locuit şi l-au construit, deci ale foştilor proprietari. În momentul în care ne-am apucat să-l renovăm, am încercat să găsim pe cineva care să ni se alăture, mă refer la un domn arhitect, care să înţeleagă că ne dorim să-l renovăm, fără să intervenim foarte mult asupra lui şi să păstrăm cam tot ce se poate păstra. Şi vecinii din spatele conacului, care au o anumită vârstă, peste 80 de ani, au spus acelaşi lucru: domnul Grigorescu - este numele celui care a construit conacul, cred că se uită din ceruri şi-i face mare plăcere să vadă ce aţi făcut. Astea au fost cuvintele dânsului în momentul în care a văzut că deci chiar ne-am apucat de treabă şi nu glumim cu ce ne dorim să facem”, povestește Juranda.

„Am o datorie pe viaţă la copiii ăştia, să-mi ierte aprecierea, dar la 84 de ani ai mei cred că-i pot considera copii. Sunt mai tineri decât copiii mei. Şi această casă era părăsită, vraişte, vântul luase acoperişul, geamuri sparte, ne durea sufletul, pentru că e o rudă a familiei, moş Grigore l-a chemat la origine. Şi omul ăla a fost un vizionar. A ştiut cândva va veni aici cineva care va face din casa lui ceva mai mult decât a făcut el la vremea aia. Era casa asta jupuită. A luat băiatul ăsta, meşterul care a venit aici, a dat toată tencuiala veche jos. Toată. A tencuit din nou, cu materiale de astea moderne, din mileniul trei şi uitaţi cum arată. Eu mă scol dimineaţa şi când mă uit, casă colo, casă colo, peretele curat, linişte, copiii care se joacă aici, se aud glăscioarele lor cum se joacă şi ţipă de plăcere şi de bucurie. Ce-ţi mai trebuie? S-a făcut ordine. Ăsta-i sensul. Deci dânşii au adus nu numai prosperitate, modernism şi bunăvoinţă... Pleşcoiul era pe vremuri satul de elită al comunei Berca. Acuma a devenit Răteştiul, datorită acestei case. Răteştiul a devenit un pol de cultură turistică---deci e un reper”, spune vecinul.

„Ce am făcut nou a fost scara, că a fost complet dărâmată---în pod am găsit modelul original şi l-am folosit şi aici la scară. Asta e piatră din Năeni, piatră din zonă, şi am spus să folosim şi materiale din zonă. Şi la final cred că a ieşit destul de frumos”, apreciază Thorsten Kirschner.

Şi interiorul a fost păstrat aproape la fel. Thorsten şi Juranda Kirschner au preferat să restaureze mobila veche şi nu să o înlocuiască.

„Asta, de fapt, este o mobilă pe care am găsit-o aici, în conac. Am avut mare noroc că normal în toate conacele nu se mai găseşte mobilă şi am fost şi l-am şlefuit şi l-am dat cu lac şi i-am pus o chiuvetă. Asta-i soba originală şi e făcută din pământ şi am refăcut şi am luat pământ de la mănăstirea Răteşti, am găsit un pământ la localnici, care l-au refăcut. Şi e superbă. Aici se pune la ora 12 ultimul lemn şi ţine căldura până dimineaţă”, explică soții Kirschner.

Pentru soţii Kirschner, respectarea tradiţiilor româneşti este foarte importantă. De aceea, în tot ceea ce fac, apelează la meşterii şi meşteşugarii locali.

„Ne-am gândit să facem o bucătărie românească reinventată - majoritatea produselor vin din regiune, sunt gătite de noi, inclusiv pâinea pe care am preparat-o astăzi, dulciurile, dulceţurile şi aşa mai departe, gătim pe firul sezonului şi am luat ca şi bază bucătăria românească şi am reinventat-o cu o mulţime de mirodenii aduse de soţul meu de peste tot”, spune Juranda.

Ne dezvăluie câteva rețete delicioase:

„Aici am preparat deja un chiş care are numai legume de toamnă, este o bază a reţetei franţuzeşti şi cu o salată de rucola cu un dressing de muştar cu miere. Şi ce m-am gândit să fac, pentru că noi am cules nucile, este aşa: un cotlet de porc, dat prin nuci şi am preparat puţin mai devreme un piure de rădăcinoase, care să conţină trufe. Iar pieptul de raţă o să-l prăjesc simplu cu sare şi cu piper şi pentru asta am făcut un pic de varză dulce, foarte scăzută şi o mămăligă cu trufe. Sfecla este coaptă, la cuptor. Un pic de rucola, un pic de sos şi câteva seminţe. Am mai făcut preparatul cu nuci caramelizate în sirop de agave. Îl dau cu ulei de măsline ca să nu se lipească nucile de el şi după aceea este foarte simplu. Facem aşa şi aşa şi merg să-l prăjesc în tigaie. Am făcut mămăligă şi acuma vreau ca să-i potenţiez gustul la mămăligă să-i pun trufe înăuntru, pentru că s-a răcit destul încât să nu-mi omoare gustul de trufă”.

Care este secretul unor asemenea minunății? Îl dezvăluie tot Juranda:  „Eu o fac din pasiune. Aş putea să fiu economist, să stau la birou toată ziua, să-mi fac meseria pe care o am pe hârtie, să câştig un salariu destul de decent. Cumva, după mulţi ani de zile, mi-am găsit locul. Aşa mă gândesc”, spune tânăra.

Chiar dacă despre România se spune că nu oferă prea multe posibilităţi, strainii au demonstrat contrariul. Juranda şi Thorsten Kirschner și-au găsit fericirea la noi.

„În momentul în care cineva ne întreabă de ce suntem români, fiecare îşi are definiţia lui proprie şi personală, nu există o definiţie generală. Avem nevoie de ceea ce aveam înainte. Să ne aducem aminte de ce am plecat de acolo, cu ce scop am ajuns unde suntem şi unde ar trebuie să ne situăm sau unde ar trebui să ajungem”, explică Juranda.

Citiți și:  Străini care au ales să trăiască în România. Povestea scriitoarei britanice de la Măgura