Sari la conținut

Antivedetă, antisistem. Interviu-document cu cel mai important plastician român al ultimei jumătăți de secol

Antivedetă. Antisistem. Mereu împotriva curentelor, niciodată "în rând cu lumea". Este considerat cel mai important plastician român al ultimei jumătăți de secol. A experimentat, a contrariat, a fascinat. Incomod în comunism, incomod în capitalism, dar întotdeauna relevant, ION GRIGORESCU este protagonistul unui interviu-document, acordat emsiunii „Digicult”. Un interviu despre artă, destin, rebeliune, credință și vise cu un avangardist de cursă lungă.

De curând, una dintre sălile Muzeului Național de Artă s-a umplut, la vernisajul expoziției-eveniment: "Ion Grigorescu - opera pictată". O retrospectivă care cuprinde 54 de ani de artă, însoțită de un amplu catalog critic. 92 de lucrări își așteaptă vizitatorii până pe 22 octombrie. Autorul lor este omul care nu așteaptă niciodată laude. Ba chiar este deranjat de comentariile elogioase.

Reporter: V-am văzut la multe expoziții, la evenimente, la conferințe de presă, lansări și pare că sunteți dus cu forța acolo. Pare că sunteți luat pe sus și nu vă convine deloc să fiți acolo. Voiam să vă-ntreb ce vă nemulțumește: aglomerația, vorbitul în public, laudele care se tot spun la adresa dumneavoastră... Ce nu vă place acolo?

ION GRIGORESCU, artist vizual:  „Nu sunt prea sigur de răspuns... În principiu, tot ce e convențional. Mi se pare că nu m-aș atașa, n-aș subscrie la niște ceremonii goale... Ați pomenit de laude. Sunt cele mai convenționale lucruri de care... nu știi cum să treacă mai repede, să ajungi la o esență”.

Paradoxal, Ion Grigorescu spune că nu arta este ceea ce-l definește.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „Aș prefera, în primul rând, să fiu considerat ca om, și din cauza faptului că sunt religios, dar și pentru că mai fac și alte lucruri, care vin din afara artei și ajung în artă sau ies din artă și ajung în altă parte. M-au preocupat și unele lucruri din medicină, din literatură”.

ERWIN KESSLER, curator, directorul Muzeului de Artă Recentă: „Ion Grigorescu este mai mult decât un artist, este un om în exercițiul funcțiunii, în exercițiul funcțiunii care transcende arta, și în ceea ce privește sportul, și în ceea ce privește transcrierea viselor, pe care a făcut-o și o face din fragedă tinerețe până la ora actuală. Imensa majoritate a paginilor, multe din cărțile sale, jurnalele publicate, sunt dedicate viselor, în așa fel încât realitatea trăită și realitatea visată se suprapun, până nu-ți mai dai seama despre ce este vorba”.

Deși a avut întotdeauna preocupări diverse și a făcut chiar sport de performanță, Ion Grigorescu a hotărât, în anii '60, să dea examen la Arte.

Reporter: Cum v-ați imaginat că va fi viața dumneavoastră atunci, când ați decis să urmați drumul ăsta, ce-ați vrut să obțineți?

ION GRIGORESCU, artist vizual: „Atunci aveam o închipuire greșită asupra carierei de artist: credeam că o să scap de politică și de toate servituțile astea față de ideologia foarte marcată. Toate științele erau preponderent sovietice și socialiste. Și credeam că arta e undeva unde o să am un fel de slujbă, iar acasă să-mi văd de treaba mea personală, de cercetările mele”.

Studentul Ion Grigorescu și-a dat seama curând că socoteala din mintea proprie nu se potrivește cu cea din programul partidului.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „Imediat, din primul an, de la Compoziție, am văzut că totul e politizat, temele sunt politice, chit că era foarte moderat: anii '60 sunt anii fericiți pentru cei care au scăpat, în sfârșit, de realismul socialist, de constrângerile astea ale artei pentru o clasă conducătoare”.

Ambiția de a "dribla" sistemul, prin câștigarea unei libertăți profesionale, s-a spulberat curând. Dar poate au existat și au rezistat ambițiile artistice ale tânărului aflat la început de drum...

ION GRIGORESCU, artist vizual: „Nu, n-aveam nicio ambiție artistică! Eu fusesem, în principal, sportiv. Săream cu prăjina. Ceva m-a convins că n-o să fiu niciodată un profesionist în sport și s-o las mai moale. În facultate, am continuat să fac sport și să mă duc la stadion, să mă-ncălzesc, să alerg, să sar, să fac exerciții de forță. Până prin anul V am tot făcut, până am avut un accident de tendon și m-am lăsat. A fost mai bine să închei. Pe urmă, numai în vise a tot apărut că mă duc la antrenament, că alerg, că sar sau că am picioarele împiedicate, că nu reușesc să iau startul... Obsesiile au continuat.
- Acum ce visați?
- Acuma... din păcate, totul e dominat de prostată.

În anii comunismului, totul era dominat de dorința sistemului de a-și controla "supușii". Accesul la informația specializată era o adevărată aventură. Ion Grigorescu nu dramatizează: spune că, dacă aveai voință și imaginație, reușeai să pui mâna pe lucrările care te interesau.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „De exemplu, ca să citesc Paul Klee, teoretiile lui pedagogice, am cerut aprobare să mă duc la Fondul secret al bibliotecii de stat. Profesorul de Istoria Artei a semnat, m-am dus, eram în anul III de facultate...
- Dar de ce era Klee la Fondul secret?
- Știu eu? Absurd! Pentru că era modern.

ERWIN KESSLER, curator, directorul Muzeului de Artă Recentă: În mod evident, Ion Grigorescu intră în coliziune, pe când este student, cu o listă de "ce să faci". Începe să facă ce-l taie capul. Încheie în 1968 facultatea cu o notă extrem de proastă, un fel de 7, fiind luat la ochi, pentru nonconformism artistic, nu iconografic și ideologic cu vremea, de către președintele comisiei, Corneliu Baba, care-i spune foarte clar: "Domnule, așa nu se pictează!".

Un titan precum Klee era la Fondul secret, în vreme ce oficialii cereau artă abstractă, care să transforme realitatea. Paradoxurile regimului comunist nu se opreau aici. Chiar dacă, la sfârșitul anilor 60, părea că există libertate pentru artiști, nimic din ceea ce se întâmpla în afara atelierului nu scăpa nesupravegheat ori necoordonat de la centru. Exact în această perioadă a decis Ion Grigorescu să se apuce de filme experimentale.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „La un moment dat, prin anii '70, mi-a trecut prin cap să iau tramvaiul 26, să fac un tur - pentru că tramvaiul 26 mergea, oarecum, pe la periferia centrului Mergea prin cartiere semiindustriale și mi-am spus "Astea sunt cuceririle clasei muncitoare. Să vedem, le filmăm". Și-n același timp, erau cele mai mizere cartiere ale orașului, neîngrijite, casele vechi, năpăstuite. În același timp se lucra la metrou. Totul era răscolit. Era contrastul între vorbe și fapte, să zicem așa.  Case mici și oameni nenorociți”.
- Ce fel de film a ieșit cu ei?
- Se chema "În Bucureștiul iubit". Pentru că în anii '50, în copilăria mea, era un șlagăr, "În Bucureștiul iubit... azi toate s-a împodobit". Sau, mă rog, nu știu. (...) Găsisem și textul ăsta și am mai filmat niște fotograme dintr-un diapozitiv de propagandă de atunci, cu stahanoviști care lucrau în contul anului 1974.

Inițiativa cinematografică a lui Ion Grigorescu n-avea mari șanse de a fi privită cu ochi buni. Peste ani, un asemenea proiect avea să devină de-a dreptul periculos.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „Prin anii '80, când au început demolările, exact asta - au pus ochii, ca nimeni să nu mai filmeze, nimeni să nu mai fotografieze”.

Dar Ion Grigorescu n-a fost niciodată omul care să să supună regulilor. Mai ales când i se păreau absurde.

Reporter: De ce ați simțit nevoia să treceți la fotografie, la film, și să lăsați plastica tradițională?
ION GRIGORESCU, artist vizual:  „Pentru că, pe de-o parte erau două arte considerate minore, pe nedrept. Pe de altă parte, pentru că vedeam că este un fel de pauză, că nimeni nu face lucrul ăsta. Era așa, ca o mână-ntinsă: "Haide, domnule, faceți!". Pe urmă, treptat, au apărut colegi care filmau, care fotografiau, am făcut și expoziții”.
- Ați făcut și un film, atunci, care n-avea nicio șansă să intre într-o expoziție: dialogul cu Ceaușescu. Ce-ați vrut să obțineți cu filmul ăla?
- Probabil să dau de dracu'! Nu știu...
- Exista un risc mare să reușiți...
- Da, recunosc. Dar probabil că era și-un fel de pariu: hai să facem asta, să vedem ce se-ntâmplă. Deja aproape toată cariera mea se-nclinase către chestia asta: să fac niște lucruri care să întărâte. Participările la expoziții erau mai mult concurs cu cenzura.

ERWIN KESSLER, curator, directorul Muzeului de Artă Recentă: „Ion Grigorescu este un artist profund ideologic, politic și critic, și, în același timp introvertit. Un artist la care nu vei vedea bucuria pictării unui tablou. N-a existat niciodată o contaminare subită, indecentă, între actul de a picta și subiect. Respectiv o idee, o iconografie, o temă și, cel mai frecvent, o situație”.

Pe lângă lucrările "problematice" care ajungeau, totuși, în expoziții, Ion Grigorescu avea în portofoliu o mulțime de creații care nu părăseau atelierul. La "performance"-urile artistului aveau acces doar apropiații.

ION GRIGORESCU, artist vizual: 2-3 cunoscuți... Printre ei era Miriam Răducanu. Era vecină cu noi, am chemat-o și pe dânsa, era profesoară de dans și mă interesa și opinia unui profesionist. Eu eram un amator nenorocit, cu unelte de amator...
- Și care a fost verdictul?
- Că de ce sunt așa inexpresiv? Eu încercam exact lucrul ăsta, să nu spun nimic, nici că mă bucur, nici că sunt trist, o față goală, foarte generală. Dânsa voia și venea dintr-o lume a artei, eu voiam să fie mai umană, mai normală, cu mai puține pretenții.

ERWIN KESSLER, curator, directorul Muzeului de Artă Recentă: „Pictura lui este acoperirea unei idei care se manifestă prin desen. Nu este o pictură de pastă, nu este o pictură de plăcere... libidinoasă, pe care o au mulți artiști, de a-și înfățișa, de a arunca în ochii privitorului încântarea lor masivă în raport cu un subiect oarecare: "Ce peisaj frumos!" Ce peisaj remarcabil, pe care pun atâta culoare, atâta pastă, și-l exalt și iacătă sentimentele mele!".

Experimentele artistice ale lui Ion Grigorescu nu erau incomode doar pentru regimul comunist, ci chiar pentru protagoniștii lor. I s-a întâmplat unui tânăr dansator, rugat să apară într-un film al său.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „Am avut, la un moment dat, nevoie - pentru un film de-al meu - să fie cineva care se privește în oglindă. Un fel de final al unui film despre suflet. Să se privească în oglindă. Întâi am încercat cu niște colegi foarte frumoși. M-au refuzat. Li se părea că să participe la un film, și făcut de mine, s-ar putea să fie un fel de colaborare la te miri ce și nu cumva să-i bag în bucluc. În fine, omul ăsta a acceptat, mai ales că eu văzusem că în sala de antrenament a dansatorilor folosesc mereu oglinda: se privesc, își privesc gesturile. Ăsta, pus în fața oglinzii, pe scaun, că așa a dorit el, pur și simplu n-a știut ce să facă. Era parcă incomodat, nu mai știa să se privească în oglindă. Nu mai știa să aibă un dialog cu el însuși. Să fie om normal nu știa. El știa să facă artă!”

Ion Grigorescu a știut mereu să facă artă la limită. Dar s-a și aflat în situații-limită. Una dintre ele a fost comanda de a realiza un portret aniversar al lui Nicolae Ceaușescu.

ERWIN KESSLER, curator, directorul Muzeului de Artă Recentă: „A fost o comandă țintită, care urma să-l compromită, dar Ion Grigorescu întotdeauna s-a eschivat... n-a făcut scrimă, dar așa pare: un scrimeur”.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „Eram la ananghie, ca să zic așa. Să fii chemat, să ți se spună "Vă rog să veniți, sunt mai mulți artiști și vrem să obținem niște cadouri pentru ziua tovarășului Ceaușescu". Nu se putea spune "Sunt bolnav" sau "Sunt incapabil", trebuia înfruntat cumva lucrul ăsta. Mi s-au dat poze de la Agerpres, toate retușate, simple, otova. Și m-am dat în lături și am căutat prin ziare, poze mai puțin importante. Să-l văd cum gesticulează, mai știam de la televizor... Mi-am făcut schițele mele și, până la urmă, voiam să fie o machetă și să se vadă că discută și caută soluții. (Asta era ocupația lui nr. 1 pe atunci). Dar că tovarășii, colectivul e format numai din el însuși. Nostim e că era extrem de simplu și de limpede ce vreau să spun și că e inacceptabil. A fost nostimă discuția cu cel care primea lucrările și care nu putea să zică pe nume... A căutat niște argumente... că, totuși, anatomic... e prea realist... că e mai bine să fac unul singur. Am făcut unul singur, dar ei, probabil, deja căutau o ieșire. Nu-l văzusem niciodată în realitate. Observasem că deja are vinișoare pe zona asta de grăsime, începuse să îmbătrânească. În fotografii nu exista așa ceva. Mi-au spus "Am dat mâna cu tovarășul, are o mână grea... nu e bine să arătați lucrul ăsta".

Ion Grigorescu a pictat peste tabloul cu triplul portret: intuia că o astfel de lucrare nu se poate păstra în casă, fără a se expune unor riscuri inutile.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „În anii '90 am avut o istorie nostimă cu Corneliu Coposu. Mi-a adus un portret al lui Maniu (anonim, fără autor), care fusese probă la dosar, pliat. Și voia să-l restaurez, să aibă tabloul din nou. Trebuia să am acces la spatele tabloului, să acționez pe spatele picturii. Pe spate, alb! Dat vopsea albă. Ce se-ntâmplă? Trebuia să scot vopseaua asta. Am scos vopseaua, era Stalin! În același spirit cu păstratul a ceva care nu se poate păstra, că te prinde, ei întorceau tabloul lui Maniu și-l puneau pe Stalin. Pe-atunci puteai să-l ai pe Stalin”.

Într-o epocă în care regimul trâmbița ambițiile unui viitor luminos, Ion Grigorescu picta lucrări cu tematică sumbră: de la sfârșitul anilor 60 și până în 1973, la portofoliul său s-au adăugat "Crimă", "Om ucis", "Visul fetei care va muri". Titluri care nu respectau deloc linia partidului. De ce o alegere atât de întunecată și, din nou, riscantă?

ION GRIGORESCU, artist vizual: „Pentru că moartea e unul dintre subiectele importante. Eram liber să fac pentru atelier, mai puțin să expun. De exemplu, omul mort a fost în expoziții fără titlul ăsta. "Visul fetei care va muri" n-a putut intra, pentru că se vedea că-i spânzurată. A fost scoasă, în '72. Mi-a scos-o cenzorul”.

ERWIN KESSLER, curator, directorul Muzeului de Artă Recentă: „Niciodată n-a făcut tablou frumos, așa zice chiar dimpotrivă, această expoziție o arată: multe dintre tablouri sunt urâte, se poartă urât cu ele. Se poartă într-un mod dezastruos, la prima vedere. Nu doar că le face pe materiale uneori perisabile, care sunt neluate în seamă chiar de el însuși, dar sunt tratate prost: lucrările sale sunt date jos de pe sașiu, trântite sub masă, are un comportament care... la rândul lui, are un vector ideologic foarte clar: nu picturalitatea picturii este cea care contează, nu calitățile ei plastice, nu calitățile ei estetice, ci calitățile ideologice, mesajul”.

În anul 1982, Ion Grigorescu a expus pentru ultima oară, în comunism. Au urmat, până în 1989, șapte ani în care s-a dedicat restaurării picturii murale de biserică. O etapă a relevațiilor. Momentul care i-a redefinit artistului relația cu divinitatea a venit la începutul acestei perioade.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „Cam în primul șantier, unde mă duceam ca să câștig bani, era o mânăstire numită Săraca. Undeva, spre granița cu Serbia. Într-o duminică am vrut să mă duc la slujbă, la biserică, să văd slujba. Și mi-am dat seama că nu mai înțeleg, nu știu despre ce e vorba. Am văzut, la sfârșit, că lumea se încolonează și merge la părinte și n-am înțeles ce se-ntâmplă. Și m-am dat la o parte. Pierdusem complet contactul cu educația pe care o primisem în copilărie. Pe urmă, părintele, un călugăr, m-a dojenit. Mi-a făcut morală și m-am simțit foarte prost... Și, treptat, și prin meserie, în sine, trebuia să înțeleg foarte bine despre ce e vorba. Pictura e legată de biserică, fără ea nu se poate.
Un alt eveniment care m-a influențat, peste câțiva ani: am vrut să-mi iau autorizație, eram doar ucenic. Cu autorizație, lucram la mânăstirea Antim. Și, când plecam de-acolo, treceam prin spatele tribunalului. Și vedeam dube care descărcau copii legați cu lanțuri. Și-acum mi se face... Mi-am dat seama că în biserică se spune adevărul. Era o societate în care tot timpul se mințea. Știa toată lumea, dar nimeni nu făcea nimic. Deci, cam așa, din eveniment în eveniment, din mici întâmplări prostești, m-a cucerit complet lumea asta, a bisericii”.

"Ce e pictura?". O întrebare care li se pune copiilor, la primele lecții de educație plastică. Dar și una pe care Ion Grigorescu le-a adresat-o privitorilor, printr-o lucrare care poartă chiar acest titlu.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „Pentru mine, pictura e orice imagine colorată. Mi-ar fi plăcut și asta am vrut să fac, un timp: să fac filme, să le proiectez, colorate, să țină loc de pictură. cam la mărimea unei picturi, 1,5 metri, să zicem. Am făcut asta, le-am proiectat, cu greu, pentru că mi se tot spunea "Uniunea Artiștilor nu are secții de Film și Fotografie. Căutați în altă parte! Sălile noastre nu vi le dăm!". Pentru mine, idealul ăsta de imagine colorată, în mișcare, s-a împlinit. Acum vedeți, astăzi toată lumea face filme, își face filmul acasă, lumea e cucerită. Acum trebuie făcută altă descoperire, trebuie să fugim de ce face toată lumea”.
- Păi asta ați făcut o viață întreagă: ați fugit de ce fac ceilalți, de ce face toată lumea.
- Pentru că e nevoie!

ERWIN KESSLER, curator, directorul Muzeului de Artă Recentă. „Cred că este cel mai relevant artist, în special în ultimii 50 de ani, este cel mai relevant. Este relevant, nefiind, în același timp, paradigmatic. Are cel mai puternic, cel mai consecvent și cel mai divers mesaj posibil. Pornește de la o simulare a realismului socialist, prin fotorealismul de la sfârșitul anilor '60, pentrua ajunge, la ora actuală, să picteze icoană-icoană! Icoană ca atare! Într-un moment în care orice artist progresist, dacă ar picta icoană, s-ar sinucide! Ar fi considerat complet terminat. Ion Grigorescu face cele mai reacționare gesturi artistice, cele mai retrograde, până la urmă, modalități de a produce artă, însă de pe o poziție care, de fapt, rămâne avangardistă. Pentru că ele sunt cele mai neașteptate”.

Ion Grigorescu nu-și colecționează lucrările. Preferă să aibă în preajmă tablouri și obiecte realizate de alții. Creațiile proprii le sunt destinate și dedicate celorlalți. Și, dincolo de artă, omul Ion Grigorescu are multe de spus. Cu o sinceritate tulburătoare. Ce poți descoperi despre acest personaj, chiar și dacă nu știi nimic despre arta sa?

ION GRIGORESCU, artist vizual: Eu sper că... omul "gol". Dar nu numai omul ăsta. Când sunt atât de multe date și lucruri acolo, că se descoperă o întreagă epocă și lume, oameni dimprejurul meu.
- Le recitiți vreodată? Jurnalele?
- Da, sigur!
- Și ce descoperiți acolo, despre dumneavoastră?
- Că lucrurile importante sunt spuse chiar de prin anii 60, de când eram student. Pe urmă, nu că ar fi chiar niște repetiții fără sens. Oarecum lucrurile se dezvoltă, dar, deja, lucrurile importante sunt spuse. Sigur, mai apar lucruri importante. Dar îmi dau seama că omul tânăr este - spun în general - mult mai de valoare decât cel în vârstă. Ar trebui cei dimprejur să ghicească mai repede că va fi cineva, că lucrurile pe care le spune acum sunt foarte importante. Dar de chestia asta nu se scapă, degeaba, oricât de adulat sau cu expoziții în toată lumea ar fi, orice aș spune acum, care nu consonează cu tot ce e corect și deja spus, pare o bizarerie, "O zice și el!". Dacă am murit și scripta manent, atunci lumea cade pe gânduri: "O fi, domnule, ceva important spus!".

Adesea, seniorii culturii se plâng de nerăbdarea cu care nou veniții se străduiesc să le ia locul. Ion Grigorescu este, ca de obicei, "împotriva curentului": e gata să le acorde tinerilor credit nelimitat.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „Vă spun, e atâta neîncredere în oamenii tineri și în special în artă! Până să parieze, să propulseze pe cineva, sunt foarte multe rezerve, multă rezervă. Și e păcat! Eu nu zic că nu se poate întâmpla și un accident imediat, adică să nenorocească pe cineva, dacă-l ia toată lumea în brațe. Uite, Ghenie: este un om care-și păstrează răceala și știe să nu se inflameze de banii care circulă și profită, probabil, alții, nu el.

Arta lui Ion Grigorescu îi bucură pe admiratorii săi, de mai bine de o jumătate de secol. Pe artist ce-l mai bucură?

ION GRIGORESCU, artist vizual: Acuma, propriu-zis, nu mai reușesc să mă bucur. Dar, când eram tânăr și reușeam să fac ceva, era o senzație stenică, de reușită. Chiar dacă nu era băgată în seamă. Îmi plăcea să fac un film, rolele alea abia așteptam să le developez, eu le developam, acasă! Abia așteptam, chestii care se fac foarte greu: tancul de developare, substanța... Mai greșeam, mai ieșeau cu pete, dar era nemaipomenit. Și, la sfârșit, să apară filmul, să-l proiectez... Era senzația cea mai bună! La fel cu fotografiile! Când priveam, pe întuneric, filmul care s-a developat, era foarte plăcut!

 

- Rep.: Acum mai faceți fotografii?
- I.G.: Mi-am interzis.
- De ce?!
- Pentru că... vă spun, vârsta... faptul că nu mai văd bine, că nu mai aud bine... toate chinurile astea ale bătrâneții fac ca producția să fie de proastă calitate. Și-atunci am zis mai bine să nu mai fac deloc.

Din fericire, Ion Grigorescu face, și în 2017, artă. Dar a existat, înainte de decembrie 1989, un moment în care s-a gândit să renunțe.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „A existat o perioadă a anilor '80, în care tot așa, era o senzație de încheiere. Făcusem cam tot ce voiam! Și nu mai aveam... mă gândeam că ce-ar fi să fiu un om obișnuit? Să văd și eu cum trăiesc oamenii obișnuiți. Să muncesc... Și, pe șantier, asta făceam! Făceam munci foarte grele. Pe urmă, după revoluție, am simțit nevoia că trebuie spus adevărul despre ce s-a întâmplat. Era spiritul epocii, al anilor ăstora, să afle lumea. Și nu prea a aflat! Dar am făcut efortul... Și, de atunci, mai mult a fost o operă retrospectivă, am reînviat niște lucruri făcute deja. Prea puțin lucruri noi. Prea puțin! Îmi dau seama că lucrurile s-au cam consumat în anii '70. Pe urmă a fost o schimbare către morală. Li se putea spune oamenilor direct, în față, adevărul. Și asta am încercat să spun.  Nu neapărat trebuie să fii artist, ca să spui adevărul! În primul rând, trebuie să fii om. Să nu fii contrafăcut!”

Ion Grigorescu este un om și un artist egal cu sine însuși, chiar dacă asta l-ar fi putut costa, de-a lungul vremii. A experimentat și s-a aflat mereu în căutarea a ceea ce vorbește cel mai bine despre sine. Dincolo de toate formulele artistice, credința este constanta întregii sale vieți. De aceea, de ani buni, are în grijă biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului, de pe strada pe care locuiește. A refăcut pictura murală, iar în ultimul timp s-a ocupat de alte chestiuni complicate și obositoare.

ION GRIGORESCU, artist vizual: „Acum am revenit să dau jos o cămășuire cu ciment. Iarăși o muncă... mă dor mâinile, de la ciocan. Dar e necesară, pentru că cimentul ăsta păstrează umiditatea. Trebuia făcută mai demult și, în fine, au înțeles și beneficiarii că trebuia făcută măcar pe dinafară. Trebuia făcut și pe dinăuntru... Pe urmă mai sunt câteva lucruri prin ferestre. Adică trebuie terminate ferestrele. Sunt închise, nu vede nimeni ce e-n ele. Dar au și ele pictură”.
- Ce-nseamnă pentru dumneavoastră proiectul ăsta?
- Sfârșitul muncilor grele! Sper să mă odihnesc. Cu alte munci, ceva mai ușoare.

(REPORTER: DIANA POPESCU)

Urmăriți în fiecare sâmbătă, la Digi24, emisiunea „Digicult”, de la ora 14:30.