Sari la conținut
News Alert

Bonton | Ducu Darie, după prima zi de școală: Doamna profesoară, vă rog să mă iertaţi. M-am lămurit cum e şcoala, am plecat

Dana Gonţ, realizator Bonton: Sunteți un regizor cunoscut, sunteţi directorul teatrului Bulandra şi nu în ultimul rând sunteţi fiul actorilor Iurie Darie şi Consuela Roșu. Îmi imaginez că aţi copilărit într-un univers aparte... artişti, spectacole, celebrităţi...

Alexandru Darie: Extraordinar, pentru că am avut atunci un mare avantaj spiritual, că nu existau bone şi alte personaje care să stea cu copiii şi atunci de pe la trei ani mă luau în teatru şi stăteam pe acolo. Pe la șase ani am jucat chiar în Troilus şi Cresida, în spectacol, şi aveam suliţe şi chiar pe tata trebuia să îl „omor” între ghilimele, am fost în turnee cu Teatrul de Comedie, practic am crescut în Teatrul de Comedie şi nu numai eu, ci şi mulţi alţi copii care astăzi sunt actori sau sunt mai tineri decât mine, de exemplu Tudor Chirilă pe care mi-l amintesc când avea un an şi se lovea cu capul de uşile cabinelor, dar era un univers magic... Am trăit desigur alături de actori şi după aceea în vremurile alea grele când era frig în sală, când spectatorii veneau cu mănuşi, cu căciuli, pentru că teatrele erau neîncălzite...

Dana Gonţ: Când aţi înţeles ce înseamnă cenzură?

Alexandru Darie: Foarte devreme. Ştiu că... nu eram martor la toate aceste şedinţe, dar era o situaţie îngrozitoare în sensul în care se juca spectacolul cu sala goală şi în primul rând era un grup de tovarăşi cu carneţele şi notau. Deci actorii jucau şi ei notau. Trebuia sa îi păcăleşti... Noi îi numeam „căţei albi”, adică băgam un eveniment foarte puternic, să zicem o femeie care era aproape dezbrăcată. O băgai acolo în scenă fără nicio noimă. Şi tovarăşii de la cenzură spuneau, „Păi ce e cu tovarăşa asta? Nu se poate aşa ceva!” Şi atunci spuneai: „Dacă o scoatem, scoatem personajul ăsta, putem să jucăm? „Da, dacă îl scoateţi puteţi să jucaţi!”. Cu toţii ştiam cum să ne comportăm şi avem o ţintă, până în 89, ţinta de a lovi cum putem în acest regim şi de a spune adevărul, pentru că teatrul era unul dintre puţinele locuri unde se mai spunea o parte din adevăr, fiindcă dictatorii nu mergeau la teatru.

Dana Gonţ: Întorcându-ne un pic la vremea copilăriei, care este cel mai important sfat pe care l-aţi primit atunci când eraţi copil?

Alexandru Darie: Nu au fost sfaturi rostite. Eram un copil foarte politicos când eram mic, după prima sau a doua zi de şcoală, eram în uniformă şi în timpul orei, după oră, m-am ridicat în picioare şi mi-am pus caieţelele în ghiozdan şi am spus „Doamna profesoară, vă mulţumesc, pe mine vă rog să mă iertaţi.” „Dar ce faci, elev?”. „Păi gata, m-am lămurit cum e şcoala, am plecat.” Era foarte amuzant, probabil, dar în acelaşi timp au fost foarte multe lucruri nerostite. Cred că prin asta un părinte e părinte într-adevăr, prin propriul exemplu şi printr-o vorbă bună ştie să îşi ducă copilul undeva unde să aibă senzaţia că decide singur. De altfel, când m-am hotărât să mă fac regizor, pe la 14 ani aşa... pentru că mi se părea foarte interesant, dar cumva un lucru de rutină şi şi acuma o detest, cum adică să vii în fiecare seară la teatru să joci acelaşi rol? Aşa, la infinit? Mai ales că la vremea aia se jucau spectacole de teatru şi de o mie de ori, fără exagerare. Spectacolul „Preşul” în regia lui Cojar, cu Stela Popescu în rolul principal, s-a jucat de 1.500 de ori. Şi atunci eu am zis nu, eu vreau să fac o meserie în care mă apuc de ceva, mă concentrez, termin şi pe urmă mă apuc de altceva. Şi tata mi-a spus: eu nu mă bag, dar să nu te aştepţi să îţi pun vreo pilă la Institutul de Tetaru pentru că sunt oameni care pe mine mă urăsc, nu mă iubesc şi nu vreau să dea în tine. Dar pe mine nu m-a deranjat niciodată dacă cineva spune: uite, Alexandru Darie e băiatul lui Iurie Darie, e la fel de preţios pentru mine. Era extraordinar de cald cu noi toţi, şi echilibrat şi foarte discret. Ştiţi cum e în teatru, se mai întâmplă să ai aventuri sau „coup de foudre” aşa de iubire pentru o tânără actriţă, chiar dacă eşti însurat şi toată lumea spune că nu a avut aventuri. Eu nu ştiu dacă a avut, dar dacă a avut nu a ştiut nimeni de ele, a fost foarte discret.

Dana Gonţ: Între timp v-aţi câştigat propriul renume în meserie, iar de ani buni sunteţi directorul teatrului Bulandra. Ceea ce înseamnă că sunteţi şeful unor oameni cu multă personalitate. Cum e?

Alexandru Darie: E greu de spus la Bulandra că eşti şef. Teatrul Bulandra, în care eu am avut privilegiul, înainte de a fi director, să lucrez 25 de ani ca regizor. E un mare avantaj, pentru că îi cunoşti pe toţi. E foarte greu să fii şef, pentru că Teatrul Bulandra este un teatru cu foarte mari actori, există o anume onestitate a acestui colectiv care dacă te acceptă, te iubesc şi te primesc cu braţele deschise, dacă nu te acceptă te resping în secunda doi. Şi atunci trebuie să fii foarte bun diplomat, să fii foarte delicat, să înţelegi uneori momentele de dificulate ale unor mari actori ai teatrului, există un fel de disciplină consimţită, nu e un fel de militărie. Mai dai şi cu pumnul în masă câteodată, dar foarte rar pentru că nu îţi aduce mare bucurie sau schimbare o formă de autoritate din asta falsificată. Iar autoritatea principală e ce faci pe scenă. În Bulandra nu rezişti dacă nu lucrezi. Dacă nu te ştie lumea de pe scenă, nu rezişti. Îmi aduc aminte la primul meu spectacol la Teatrul Bulandra, la prima repetiţie pe scenă, tot corpul tehnic era ascuns pe după perdele, sub vicar, sub scenă, şi urmărea prima repetiţie să vadă cine este omul care a venit acuma şi lucrează. Ioan Lazăr, Nelu Lazăr cum îi spuneam noi, care e cel mai vechi angajat, acum s-a pensionat, a cunoscut-o pe doamna Bulandra, avea 16 ani când s-a angajat şi era maestru de lumini la Grădina Icoanei, după prima repetiţie trece pe lângă mine şi spune: Eşti bun, băi băiatule. A fost un mare compliment pentru mine, mai mare ca orice premiu!