Sari la conținut

DĂ-TE LA O CARTE. Radu Paraschivescu recomandă volumul „Central Park”

Şi acum, să fixăm câteva repere. Ea se numeşte Alice Schäfer şi este exact ce susţine c-ar fi: o poliţistă pariziană. El se numeşte Gabriel Keyne şi nu prea este ce susţine c-ar fi, şi anume pianist de jazz. Ea trăieşte la Paris, el la Dublin (sau cel puţin asta spune). Numai că într-o bună zi ea, Alice, şi el, Gabriel, se trezesc încătuşaţi unul de celălalt tocmai la New York, pe o bancă din Central Park. Şi el, şi ea arată cam şifonaţi, ca după o beţie urmată de o încăierare. Nici el, nici ea nu prea ştiu ce e cu ei, ce li s-a întâmplat şi cum de au ajuns unde-au ajuns.

Acesta este punctul din care porneşte romanul Central Park al lui Guillaume Musso, apărut nu de mult într-o serie de autor la editura Allfa, în traducerea cursivă a Lilianei Urian. Guillaume Musso este unul dintre prozatorii francezi apăruţi în siajul lui Pascal Bruckner şi care chiar seamănă cu acesta din urmă din punctul de vedere al succesului la public şi chiar al tematicii. Cam toate cărţile lui, indiferent dacă se numesc Sauve-moi, Seras-tu là?, Je reviens te chercher, La fille de papier sau Central Park, au în fruntea afişului un El şi o Ea. Pe lângă asta, cam toate cărţile lui sunt cocktailuri de mister, thriller şi poveste de dragoste, cu sau fără năbădăi. Central Park nu face excepţie, numai că aici povestea de dragoste cedează prim-planul suspansului şi thrillerului psihologic, cu accente medicale. Fiindcă imaginea de pornire a cărţii este doar o punere în scenă, o regie menită să activeze nişte circuite blocate din mintea lui Alice şi s-o ajute să-şi refacă harta trecutului şi a vieţii. De ce? Fiindcă Alice nu e o poliţistă ca toate celelalte, ci un om cu mari probleme de viaţă şi de sănătate.

Mai precis, soţul ei, un medic pe nume Paul Malaury, a murit într-un accident de maşină suspect. În plus, pe când aştepta un copil, Alice a fost atacată de un criminal în serie şi a pierdut sarcina din cauza loviturilor de cuţit ale agresorului. Drama nu se opreşte aici. La doar treizeci şi opt de ani, Alice Schäfer are o formă de rară de Alzheimer care îi guvernează comportamentul şi deciziile. Confuzia de planuri şi glisarea între prezent şi trecut o împiedică să afle cum a arătat trecutul ei imediat.

Alice e convinsă că în noaptea precedentă petrecuse cu trei prietene în câteva localuri pariziene, când de fapt era în concediu medical de trei săptămâni, în vederea internării într-o clinică din care la un moment dat evadează rănindu-l pe portar.

La rândul lui, Gabriel Keyne nu e nici pianist american de jazz mutat la Dublin, nici agent FBI însărcinat cu descoperirea criminalului în serie care o atacase pe Alice după ce măcelărise mai multe femei, aşa cum se prezentase pe la jumătatea romanului.

În realitate, Keyne e medic psihiatru şi lucrează la o clinică privată care e pe punctul să facă primii paşi în tratarea Alzheimerului apărut la vârste neaşteptate. Între cei doi relaţiile au fost din capul locului relaţii dintre pacient şi medic, chiar dacă Alice nu-şi mai aminteşte. Gabriel Keyne e singurul care o poate ajuta pe Alice Schäfer să-şi mai umple din golurile memoriei şi să-şi refacă traseele vieţii din ultima vreme. Pentru asta el apelează la colegii parizieni ai lui Alice, într-o şaradă cu unele scene la limita plauzibilului şi cu explicaţii care chiar dacă nu sunt trase de păr, dau impresia că forţează uneori conturul verosimilului.

Oricum, Central Park e o carte palpitantă, care, după cum spune clişeul, te ţine cu sufletul la gură. Însă nu e vorbă-n vânt, chiar te ţine. Dialogurile au nerv, schimbările de identitate şi de decor abundă, imprevizibilul e bine dozat. Fireşte, nu avem de-a face cu o capodoperă sau cu o carte mare. Dar cum spuneam, se apropie concediile, iar pe plajă, în avion sau pe terasa din camera hotelului e nevoie uneori şi de o lectură în galop.

Chiar dacă are 350 de pagini, Central Park e o carte pe care o poţi termina într-o zi, maximum două.