Sari la conținut

Ion Caramitru: Duplicitatea, hoția organică... au creat goluri de civilizație, au creat și instinctul hoției ca fiind un gest firesc

Cei 7 ani de acasă

Ion Caramitru: Vin dintr-o familie mai burgheză, ceea ce dădea foarte rău în perioada aceea. Sunt născut în 42, în martie, deci cei șapte ani de-acasă s-au terminat în 49, tot în martie. Ani grei de instalare a comunismului cel mai ortodox posibil, cel mai rău, perioada stalinistă și perioada în care România trecea brusc de la o structură democratică și de la o constituție - poate cea mai bună din Europa la ora aceea - în neagra Siberie, și spirituală, și materială a epocii.

Deci cei șapte ani de-acasă s-au consumat în două direcții. Pe de o parte, în disperarea părinților mei și a unuia din frații maică-mii, profesor de limba română, de a grăbi puțin educația mea, și am fost un copil care știam să citesc și să scriu de la șase ani - lucru important pentru mine - mai târziu apreciind lucrul ăsta, că am câștigat o vreme, da-n același timp și în... într-o spaimă metafizică și reală, aș spune, permanentă, pentru că la... înainte de a se termina cei șapte ani de-acasă, părinții mei au fost arestați, și sora mea, care-a stat două zile, mama a stat două luni și tata doi ani, ca primă pușcărie. Că a făcut trei, până la urmă.

Deci cei șapte ani de-acasă au fost marcați de această întâmplare, norocul meu a fost că și școala primară, și apoi și liceul, le-am putut parcurge nu numai ce școala de tipul ăla putea oferi elevilor, ci și cu ajutor de-acasă.

Mergeam la teatru, mergeam la operă, citeam lucruri care-n școală nu existau sau nu se recomandau, și am putut și cu ajutorul unora dintre profesorii pe care i-am avut la liceu, să mă apropii de o cultură mai importantă decât cea care se dorea a fi restrictivă și cenzurată.

Bunul simț a fost o condiție sine qua non a familiei mele. Erau oameni civilizați, oameni educați, toți au fost în pușcăriile comuniste, mai puțin eu, am fost prea tânăr, și poate că dacă nu se întâmpla ceea ce s-a întâmplat în 1989, aș fi făcut și eu stagiul meu, așa cum reiese din dosarul de securitate pe care l-am deschis. „Stagiul meu obligatoriu”, așa cum întreaga familie a reușit.

Regula mea de politeţe

Ion Caramitru: Cea mai importantă e să-mi ascult interlocutorul. De cele mai multe ori ai de-nvățat nu numai așteptând un răspuns la o întrebare pe care o pui, ci și de la modul în care interlocutorul își prezintă ideea.

Omul întotdeauna ascunde adevărul asupra ființei lui, într-un fel este și în alt fel vrea să apară, lucru care de altfel este de admirat, pentru că suntem - cum se zice - trestii gânditoare, deci gândul ascunde un potențial energetic moral și existențial aparte, în același timp poate ascunde și un caracter infam, poate ascunde și un caracter mizerabil la care trebuie să faci atenție.

Deci prima condiție este să-mi ascult interlocutorul și să pot să-l observ în timp ce vorbește și-n timp ce se exprimă. Apoi, raportul pe care-l ai cu femeile în societate contează foarte mult, și e un lucru care l-am învățat în familie. Sigur, sărutul mâinii a rămas o manieră mai veche de expresie, dar eu nu fug de ea. Mi se pare un gest care, sigur, și-a pierdut din acuitate, dar merită să-l folosești pentru că creează un anumit tip de intimitate spirituală de care ai nevoie în viață. Și să nu vorbești neîntrebat. Un lucru care îți dă timp și cei care nu știu de ce i-aș trimite către sistemul englezesc al dialogului, în care când întrebi un englez ceva, el începe să-ți răspundă cu un „Ei, bine”. Ei bine, well, spune el, ei bine, își ia timpul de gândire. Nu răspunde la prima mână.

România civilizată

Ion Caramitru: Îmi place acea preocupare a unei părți a tineretului studios de a se desăvârși. Îmi place să citesc și să aud că tineri studioși de-ai noștri ajung la școli înalte și universități înalte din lume fără să mai trebuiască să dea examen. Mă bucur când văd că pasiunea își face loc, fie că e vorba în artă, în sport, în cercetare și așa mai departe, și eu sunt un pătimaș în meseria mea, nu pot trăi în ea fără să am patima căutărilor și cercetării permanente. Lucrurile astea mă bucură. Mă bucură când aud vorbită curat limba română. Am un mare respect pentru cei care cred că limba este, cum spune Nichita Stănescu, patria lor. Limba literară. Sunt bucuros să văd că la teatru încep să vină din ce în ce mai mulți tineri.

România necivilizată

Ion Caramitru: România e o țară prea bogată ca să fie liberă. Or ea a fost supusă, de-a lungul secolelor, unor tratamente de țară înrobită, fie c-a fost vorba de sute de ani sub turci, sub bizantini, sub austro-ungari, sub ruși, și-așa mai departe. În tot acest periplu între viață și moarte, românii au trebuit să supraviețuiască, de unde și calitatea asta de ironie, de haz de necaz, de râsu'-plânsu', sunt condițiile care-au născut lipsa de caracter ușor de depistat și de-a lungul vremilor, și de-a lungul generației pe care... în care trăim noi acuma.

Duplicitatea, hoția organică, înnăscută, acum ori niciodată, această definiție dementă... Aceste tare au creat și goluri de civilizație, au creat și instinctul hoției ca fiind un gest firesc, să ne-amintim în vremea comuniștilor că-și făcuse loc o expresie pe care toată lumea o folosea, „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”, nu? Ideea că furi de la statul comunist nu era un... un păcat, iată că furând în statul democratic - sau numit democratic - de azi, este o virtute.

De unde și ironia, tot de pe vremea aceea, „Cine fură azi un ou e un bou”, deci ideea este că nu fura puțin, fură mult ca să fii apreciat, și așa mai departe. Toate lucrurile astea și-au făcut loc și-n folclor. Și-n manele, și-n toate astea, încât se amestecă virtutea cu păcatul. Cine nu are bani, indiferent cum i-a obținut, e un nimeni.

Întâmplări nepoliticoase

Mi-am descoperit colegi și prieteni turnători în dosarul meu de securitate. Și pe care-i știu, pe toți, chiar dacă au nume de împrumut. I-am recunoscut din ce spuneau. Și-am făcut un pact cu mine însumi să nu îi deconspir. Pentru că nu-mi aduce niciun fel de câștig. M-am rupt de ei, bănuiesc că știu de ce, la rândul lor, dar nu am făcut din asta un mod de a mă răzbuna sau de a câștiga ceva care am pierdut.

N-am pierdut nimic, practic, și desfid pe oricine spune că a fost silit să colaboreze cu securitatea, pentru că este o minciună absurdă, aberantă. Și eu am fost contactat, sau și mie mi s-a cerut să colaborez, și-am spus nu, și nu, și nu, și nu am pățit nimic grav.

După ce se cunoaşte o doamnă...?

O doamnă se recunoaște după statură. Statură însemnând și cea morală și cea fizică. O doamnă trebuie să știe că virtual este posesoarea unei... unui gest care apropie omul de creație, vorbesc de maternitate, sigur un gest uman în care omul se apropie de creație este de-a da naștere. Și-n virtutea acestei idei, respectul față de sine este cel mai important.

O doamnă este o femeie care știe despre sine atât de mult, încât... și-atât de profund, încât își pune în valoare aceste calități fără să bage degetele-n ochi sau să facă excese, ci să fie. O doamnă este. Nu se face că este.

După ce se cunoaşte un domn...?

Un domn este cel care are respect față de ceea ce.. la modul masculin, trebuie să poarte-n sine. Responsabilitatea față de viață, față de profesiunea lui, respectul față de femeie, de soție și de familie, de respectul pe care-l are față de norme, un bărbat care nu are respect față de norme, normele-nsemnând legi, însemnând obligații sociale, însemnând sensul profund al prieteniei și-așa mai departe, nu e un domn. Sigur că un domn nu trebuie neapărat să fie-mbrăcat cu pălărie... să aibă pălărie și baston și lavalieră. Poa' să fie îmbrăcat și-n blugi și teniși, dar moralmente el rămâne domnul respectiv.

Am învăţat că...

Important e să nu faci compromisuri majore. Și lucrul ăsta mi s-a indus și-n familie. Tata, când a simțit nevoia să-mi dea sfaturi, mi-a spus „N-am prea multe sfaturi, decât aceleași pe care, cred, orice părinte trebuie să le spună copilului lui: nu minți și nu fura. Nu minți, mi-a spus, pentru că poate uneori trebuie să minți mici fleacuri când să te scuzi, dar nu minți pe lucruri esențiale, pentru că vei trăi mereu spaima că se va afla, și ca să nu se afle vei mai folosi și alte minciuni ca s-o acoperi pe-aia, și tot așa, în progresie geometrică, ajungi să minți tot timpul, și există să nu te scapi la un moment dat și să se dărâme construcția asta.

Cel mai bun lucru este să spui adevărul, chiar dacă nu-ți convine și chiar dacă nu e crezut, pentru că-n mod sigur vei ține minte care-i adevărul și nu vei mai minți în funcție de el. Și cu asta te-ai salvat.” Și-a avut dreptate. Asta și fac.

Al doilea, cel cu a nu fura, mi-a spus „Nu fura, pentru că îți pierzi somnul. Și dacă-ți pierzi somnul, ajungi în anticamera nebuniei, pentru că insomnia este anticamera nebuniei”. Și iarăși a avut dreptate, și iarăși cred că aceleași sfaturi, astea două, cel puțin, pot să le dau și eu la rândul meu.