Sari la conținut

Unitate militară transformată în lăcaș de cult. Povestea mănăstirii din Siliștea-Gumești  

Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Aici vin, în fiecare duminică, sute de credincioşi. În anul 2004, se spune că icoanele mănăstirii ar fi plâns cu mir. De atunci, locul este vizitat de mii de oameni convinşi că viaţa lor se va schimba în bine.

Locul are o poveste ieşită din comun. A fost, în trecut, unitate militară. Aşa se face că toate clădirile care fac parte din ansamblul mănăstirii seamănă mai degrabă cu o uriaşă cazarmă.

Oamenii care vin aici prima dată şi se uită la aceste dărâmături zic uau. Unde am venit noi? Au fost oameni care-au zis cine m-o fi adus pe mine aici? Dar după ce au stat de vorbă cu părintele, după ce au stat de vorbă cu călugării, cu preoţii, după ce au simţit că toată lumea care vine aici simte ceva”, spune măicuța Teodora de la mănăstirea Siliştea-Gumeşti.

„Am coborât aici ca în pustiul Iordanului. Pentru că zona este foarte aridă din toate punctele de vedere şi este multă nevoie de slujbe, de mănăstiri ca oamenii să se întoarcă la Dumnezeu”, afirmă Antonie Liță, stareţul Mănăstirii Siliştea-Gumeşti.

Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti. Peste satul lui Marin Preda au trecut două războaie mondiale, iar timpul a învăţat să aibă din nou răbdare cu oamenii.

Acum nu mai sunt conflicte, viaţa se scurge în linişte, iar creştinii au transformat istoria într-un lăcaş de cult inedit.

Foste garnizoane ale unei unităţi militare, o cantină, apartamentele gradaţilor şi camerele soldaţilor au devenit, din anul 1995, mănăstire.

O mănăstire atipică prin felul în care arată paraclisul, chiliile călugăriilor, dar şi prin modul în care toţi cei care slujesc sau lucrează aici şi i-au apropiat pe enoriaşi.

Mănăstirea poartă hramul Sfântului Pantelimon şi este considerată un loc al minunilor pentru toţi cei care vin să-şi găsească liniştea sau să se roage pentru ei şi pentru cei dragi.

„Este o mănăstire de călugări cu slujbă zilnică, cu rânduială ca la mănăstire şi oamenii vin să se tămăduiască sufleteşte şi trupeşte”, spune Antonie Liță, stareţul Mănăstirii Siliştea-Gumeşti.

Preotul Antonie Liţă este stareţul mănăstirii şi s-a călugărit la vârsta de 18 ani. Suferă de diabet, dar nu se plânge niciodată. Pentru enoriaşi, el este „Bunul Samaritean”, cunoscut drept un stareţ extrem de generos cu toţi credincioşii care îi calcă pragul chiliei.

Pentru toţi are ceva de oferit: o icoană, o carte de rugăciuni, o masă caldă şi, mai ales, o vorbă liniştitoare. Nimeni nu pleacă fără să primească un dar.

„Eu mă trag dintr-o familie mai bogată, am fost la părinţi 12 fraţi şi am trăit şi prin sărăcie, am trecut şi prin vremuri bune, nu am dus lipsă de nimic. Cine îl are pe Dumnezeu nimic nu îi lipseşte. Tatăl meu a fost cântăreţ bisericesc, lucra şi ca dogar în particular şi a căutat ca întotdeauna copiii să aibă hrană şi îmbrăcăminte. Iar ce ne prisosea şi noi aveam milă de cei mai săraci decât noi. Şi mi-a rămas această tradiţie şi de la o bunică care era foarte credincioasă, cine intra la ea în curte nu ieşea cu mâna goală”, spune Antonie Liță, stareţul Mănăstirii Siliştea-Gumeşti.

Mănăstirea la care slujeşte părintele Antonie atrage anual, ca un magnet, mii de enoriaşi, pelerini sau oameni de prin partea locului. Cu toate că spaţiul nu are nimic din înfăţişarea obişnuită a unui lăcaş de cult.

Chilia stareţului Antonie se află într-un apartament, la etajul doi al unui bloc cu arhitectură stalinistă, construit de ruşi în anii 40. Însă, atunci când treci pragul apartamentului, totul capătă... o cu totul altă însemnătate.

„Pentru a vieţui, nu contează. Poate să fie o peşteră, poate să fie o căsuţă dar dacă aceste clădiri le-am găsit dezafectate, noi încercăm să le restaurăm, să avem unde locui fiecare locuitor şi pe lângă aceasta să primim pelerinii sau credincioşii care vin de departe oricând au o masă caldă şi un loc de odihnă”, spune Antonie Liță, stareţul Mănăstirii Siliştea-Gumeşti.

Povestea locului începe în anul 1754, când boierul Radu Ştirbei a donat un teren pentru construirea unui schit. În secolul XIX, lăcaşul bisericesc a fost ţinta prădătorilor de mânăstiri. În anul 1945, au venit ruşii, au ras de pe faţa pământului schitul şi au construit patru unităţi militare. Spaţiul a fost, apoi, transformat în orfelinat.

Pe 18 decembrie 1995, prin aprobarea Sfântului Sinod, fostele clădiri construite de ruşi au devenit mănăstire.

„Încă biserica cea mare nu s-a ridicat. Avem un paraclis unde slujim zilnic şi urmează când o să avem fonduri să ridicăm şi biserica cea mare”, adaugă Antonie Liță, stareţul Mănăstirii Siliştea-Gumeşti.

La mănăstirea Sfântul Pantelimon, pe lângă călugări şi preoţi, au poposit, de-a lungul anilor, oameni pe care necazurile vieţii i-au făcut să aleagă calea bisericii. Mulţi dintre ei şi-au găsit aici liniştea şi nu am mai plecat.

Fratele Cristi are 56 de ani. Este originar din comuna Vetrişoaia, judeţul Vaslui. În urmă cu câţiva ani, a avut un necaz în familie. Atunci s-a decis să se retragă la mănăstire.

Pe fratele Cristi, destinul l-a adus aici, la mănăstirea din Câmpia Dunării. Se îngrijeşte de animalele de la fermă, de unde se asigură hrana călugărilor şi a enoriaşilor.

Pe data de 27 iulie, de Sfântul Pantelimon, fratele Cristi va deveni călugăr. Până atunci, însă, îşi face zilnic treaba, aşa cum i-a dat ascultare părintele Antonie.

Asemeni fratelui Cristi, mulţi dintre cei care s-au retras aici mărturisesc că au făcut-o pentru că au fost primiţi cu braţele deschise.

Măicuţa Teodora a venit la Siliştea-Gumeşti în urmă cu 7 ani, atunci când i-a murit soţul.

Are o chilie modestă, într-unul dintre cele 4 blocuri construite de ruşi. Aici confecţionează mătănii pentru enoriaşi. Le oferă ca milostenii creştinilor care vin la mănăstire. Nu le vinde, ci le dăruieşte, ca să le aducă bucurie.

Sunt venită la părintele Antonie. În urma unui necaz că vedeţi toată lumea îl caută pe Dumnezeu atunci când are probleme, indiferent de rangul pe care-l ai, atunci când ai o problemă, mergi la Dumnezeu. În sufletul meu s-a schimbat totul. Nu mai pot să fac parte din lumea în care am trăit . Eram o fiinţă rea, acum nu mai pot să fiu rea. Aici, chiar şi aici la mănăstire găseşti bunătate, găseşti linişte. Mă bucur foarte mult că pot să învăţ lumea să nu facă ceea ce am făcut eu”, povestește măicuța Teodora, mănăstirea Siliştea-Gumeşti.

Despre mănăstirea Sfântul Pantelimon credincioşii spun că aici s-ar fi întâmplat adevărate minuni şi că, în anul 2004, icoanele... ar fi plâns cu mir.

Aici, la mănăstirea Sfântul Pantelimon, în 2004, am venit de la un hram de la mine din sat pe la Letca, am adus o icoană de acolo care a plâns cu mir şi citeam într-o carte unde în acea carte spunea că cele mai importante persoane ale rugăciunii sunt 5 din Sfânta Scriptură. Şi este vorba de Prorocul Moise, David, bătrânul Simion, prorociţa Ana şi Maica Domnului. Şi având acea icoană. Am pus-o pe perete, era după miezul nopţii, m-am adresat la acea sfântă icoană şi am zis Maica Domnului, zona asta este aridă din toate punctele de vedere, oamenii merg pe câmp în zile de sărbătoare, nu caută casa lui Dumnezeu sau biserica. Şi...fă o minune”, mărturisește Antonie Liță.

Georgeta este din Filipeştii de Pădure, judeţul Prahova. Vine aici de câţiva ani împreună cu prietenele sale pentru că, spune ea, locul are ceva care atrage şi te face să revii, chiar dacă nu arată ca o mănăstire obişnuită.

„De când am venit aici, am simţit ceva, m-a luat cineva de mână şi m-a băgat pe uşă. Şi de atunci nu pot să mă dezlipesc de aici. Fiecare clădire, fiecare mănăstire, fiecare are farmecul ei. Din ce te duci, din aia...uite, m-au luat frigurile, din ce te duci, din aia simţi nevoia să te duci mereu”, afirmă o enoriaşă.

De aceeaşi părere este şi cel care a pictat pereţii fostei unităţi militare. Nu contează cum arată spaţiul pentru rugăciune, ci cât de mult reuşeşte acesta să te apropie de Dumnezeu.

„Eu sunt din Curtea de Argeş dar vin mai mereu pe la părinte, mai aduc icoane pentru dânsul, îi simt ca fraţii, chiar mă simt liniştit aici. Unde e culoare, unde e suflet, e culoare, e lumină, adică să dăm un pic de lumină sufletească. Ştiţi cum este? Nu contează locul unde te rogi. Dacă te rogi din suflet, indiferent, poţi să te rogi şi-n câmp”, spune Constantin Toma, pictorul Mânăstirii Siliştea-Gumeşti.

Sfântul Pantelimon este unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi sfinţi ai Bisericii. Este pomenit în fiecare an pe 27 iulie şi a fost denumit „doctorul fără de arginţi”, cel care a făcut bine fără să ceară să i se plătească pentru binefaceri.

După pilda celui care poartă hramul mânăstirii unde slujeşte, stareţul Antonie îi îndeamnă pe enoriaşi să fie milostivi.

Lor le oferă, în fiecare duminică, adăpost şi masă caldă, un obicei deprins la mănăstirea Crasna, unde a slujit în tinereţe.

„Oamenii veneau de departe şi de multe ori nu poţi să pui de toate în rucsac. Şi atunci e binevenită o ciorbiţă caldă, o mâncărică. Pentru că trebuie să hrănim oamenii şi trupeşte şi sufleteşte”, spune Antonie Liță.

Tanti Floarea este bucătăreasă la mănăstire. Găteşte pentru sutele de pelerini şi enoriaşi care primesc masă caldă în zilele de duminică.

Oamenii au nevoie să creadă în minuni.

Trist, dar adevărat, pentru foarte mulţi, o simplă masă caldă oferită de un bun samaritean este cea mai mare minune.

La mănăstirea din Siliştea-Gumeşti, o mână de oameni săvârşesc astfel de minuni, duminică de duminică.

Şi probabil că, până la urmă, în credinţă despre aceasta este vorba: să ajuţi un nevoiaş cu fapta, nu cu gândul.