Sari la conținut

Cazul Bodnariu. De ce trebuie să înțelegem Norvegia

Norvegia. Fiicele unui cuplu mix, cu tatăl român și mama norvegiancă, spun la școală că primesc corecții fizice. Ce urmează arată ciocnirea dintre două mentalități fundamental diferite.

Autoritățile norvegiene decid să ia cei cinci copii ai familiei Bodnariu în noiembrie 2015. Pe de altă parte, autoritățile române, biserica penticostală din România, dar și mii de cetățeni contestă dur decizia norvegienilor. În 2016 copiii sunt înapoiați, dar familia pusă sub acuzare pentru violențe față de minori. Soții Bodnariu anunță că se vor muta în România

Pe fond, diferențele de poziționare vin din modul în care cele două tabere înțeleg educația: pentru una, bătaia face parte din educație — de asta autoritățile norvegiene sunt percepute ca persecutori; cealaltă tabără refuză violența fizică, așa că pedepsirea părinților devine un act de justiție.

Problema este că implicarea unei țări întregi în contestarea autorităților norvegiene fără să pună sub semnul întrebării propriul comportament riscă să alimenteze cultura abuzului copiilor din România, crede Florian Sălăjeanu.

Foto: Guliver/Getty Images

Îmi amintesc acum un caz din Baia Mare, unde, în jurul anilor 2000, un părinte a solicitat în mod insistent și cu presiuni publice reintegrarea în familie a doi gemeni, luați după sesizarea asistentului social responsabil de caz. La scurt timp după ce și-a primit copiii înapoi, acel părinte îl lovește pe unul dintre ei. Copilul moare.  

Probabil nu știți de acest caz, fiindcă nu a fost mediatizat la fel ca situația Bodnariu. De ce? Unde sunt televiziunile, parlamentarii, toate comisiile și mișcările publice în aceste cazuri?  

Probabil se mediatizează în special situațiile care sunt în acord cu percepția multor români privind educarea copiilor — și aduc rating.

S-a acuzat sistemul de protecție al copilului din Norvegia, care nouă, românilor, ni se pare prea dur. Dar omitem ce generează felul nostru de gândire. Priviți exemplul celor 40 de copii și tineri sechestrați pe parcursul unui deceniu — timp în care sistemul de protecție al copilului și poliția nu au sesizat lipsa acestora din familii.

Problema trebuie pusă din punct de vedere al respectării interesului superior al copilului, specificat și în legislația românească — dar care, din păcate, nu se aplică.  

Cultura noastră acceptă violența asupra copiilor, chiar și moderată, ceea ce este greșit.

Modul în care s-a comportat Norvegia în cazul Bodnariu este identic cu atitudinea în cazul propriilor cetățeni, după cum arată datele statistice: 2,414 copii au fost dați în plasament în Norvegia în 2014, dintre care 69% au mame născute în această țară (Thoresen & Hjemdal 2014).

Violența în copilărie are consecințe grave. Poate avea efecte la fel de semnificative pentru sănătatea fizică ca și pentru sănătatea mintală.

Violența are loc în casă, care este cea mai importantă arenă a copilului, pentru securitate și dezvoltare. Atașamentul față de persoanele care îl ingrijesc este de o importanță fundamentală pentru copil. De asta, în afară de frică și daune fizice, copiii pot ajunge la probleme de sănătate persistente. S-a constatat o corelație în rândul celor care au fost victime ale violenței cu boli cum ar fi astmul, fibromialgie și bronșită cronică (Hjemdal, Sogn & Schau 2012). În plus, studiile au mai arătat că cei abuzați sunt predispuși la retragere socială, probleme de somn, dificultăți de învățare, probleme de agresivitate și anxietate (Braarud & North Ange 2011, Øverlien & DYB 2010).

Adulții care au experimentat violența în familie (ca și copii) au spus de multe ori că este justificat să se folosească violența în relațiile intime (Øverlien 2010).

Să nu uităm că cei mai mari criminali ai istoriei au experimentat traume în copilărie. Primul care-mi vine în minte este teroristul Anders Breivik.

Nu putem accepta sub nicio formă violența.

Am auzit invocat argumentul că este mai traumatizant pentru copil să fie luat de lângă părinți, decât bătut de aceștia. Fals. Bătaia este abuz, indiferent cine o aplică, zicala că “unde dă părintele, acolo crește” este absurdă. A fi părinte nu înseamnă că poți abuza de copii, iar în Norvegia se aplică asta. Teoretic, asistentul maternal care ia în grijă copilul este instruit să îl trateze astfel încât să îl ferească de noi traume.

În ciuda tuturor argumentelor împotriva violenței, copiii sunt bătuți sistematic în România.

Motivele sunt legate atât de cultură, cât și de felul în care funcționează instituțiile. Spre exemplu, în România persistă lipsa asistenților sociali din primării. Pe posturile lor sunt angajate diferite persoane cu atribuții în asistență socială, de genul: bibliotecară, agentul agricol, soția șefului de post sau a primarului și tot așa. Motivul invocat este că nu sunt fonduri și că nu se prezintă nimeni la concurs — într-adevăr, e greu să faci naveta într-o comună și să trăiești cu salariul minim pe economie. Situația trebuie să se schimbe, fiindcă e nevoie de asistenți sociali motivați financiar decent pentru a oferi protecție persoanelor din categoriile vulnerabile.

Aceasta ar avea beneficii sociale și economice: ar aduce economii importante la bugetele locale/naționale. Un copil instituționalizat costă în jur de 2,200 lei/lunar; dacă primăria ar oferi în schimb sprijin în servicii sociale și financiar (rechizite, haine, alimente) costul ar putea ajunge la maxim 1,500 lei pentru 3-4 copii lunar. Acestea nu se întâmplă în primul rând din cauza lipsei unui specialist care să reprezinte cu adevărat copiii în fața consiliului local și al primăriei.

Teoretic, în România exista rețele formale de sprijin. În realitate sunt nefuncționale. Mai exact, primăriile sunt obligate să inființeze consiliile comunitare consultative, care ar trebui să se implice în prevenția abandonului și a altor forme de exploatare a copiilor. Sunt formate din primar, preot, polițist, profesori, dar nu există implicarea reală a comunității și asumarea unor responsabilități față de abuzuri asupra copiilor, femeilor, persoanelor cu dizabilități.

În plus, toată lipsa de suport pentru familii sărace înrăutățește situația: nu sunt centre de zi, centre de recuperare pentru copii cu dizabilități, centre de tip after-school, centre de educație incluzivă, servicii de consliere și sprijin pentru gravide, ș.a.m.d.

În loc să adresăm problemele care duc la abuzul sistematic al copiilor din România, ne înverșunăm împotriva unui sistem de protecție al copilului care ni se pare prea dur.

Legislația norvegiană stipulează o serie de măsuri dure, menite să elimine orice formă de abuz, chiar și instituțională. Culmea este că și România are o lege modernă de protecție a copilului. Dar nu prea are efect.

Soluții ar exista, de la stabilirea unor priorități naționale clare, la difuzarea unor mesaje în media pe modelul celor care există deja și dau avertismente pentru sănătate (2 litri de apă pe zi, mișcare, reducerea excesului de sare, zahăr, etc.). Dar pentru asta trebuie să înțelegem practicile din țări ca Norvegia, să nu sărim să acuzăm public așa-zisele abuzuri de acolo, să nu ne lăsăm manipulați. Să vedem bârna din ochiul nostru, nu doar paiul din ochiul altuia.

 

Titlul, introducerea și sublinierile aparțin editorului (contact: laura.stefanut@digi24.ro)

Pe teme similare: 

România e Berevoiești

CEDO vs. România — de ce rămânem în topul condamnărilor?

Puteți urmări Opinii și Analize care explică actualitatea (like) pe Facebook