Sari la conținut

Ce îi leagă pe Dragnea şi Iliescu

La o distanţă de exact 27 de ani, suntem din nou în faţa unei alegeri cu implicaţii tectonice. Drumul ni s-a bifurcat în ianuarie-februarie 2017 la fel cum s-a întâmplat o generaţie mai devreme, în ianuarie-februarie 1990.

iliescu dragnea agerpres_4103050

Foto: Agerpres

*Modul de organizare, dimensiunea finanţării acestor proteste. Asta arată o organizare profesionistă, ăsta nu e un miting spontan, adică nu e numai spontaneitate, există în spate organizare, sigur sunt şi oameni care vin pentru că aşa cred. Ăsta e planul pus la punct după alegerile din decembrie, e normal, asta e miza - partidul şi guvernul, asta e miza, cum se poate lua puterea toată în România de către cineva având celelalte instituţii. Mai sunt două - parlamentul şi guvernul - după care ceea ce se va vota în România nu va mai conta”.

*Într-un ziar din Prahova se spune că o companie multinațională și-a trimis salariații la protest. E o chestiune care ține de securitatea națională. Trebuie să o verificăm. Din această perspectivă, vreau să avem o discuție în Comisia SRI din Parlament, să ne lămurim dacă există vulnerabilități majore legate de securitatea națională, dacă sunt companii, grupuri, organizații”.

*El (preşedintele Klaus Iohannis – n.r.) știe că dacă vrem, mâine, aducem un milion de oameni la Palatul Cotroceni. Se vrea război româno-român. Noi nu vrem să convocăm un miting”.

*Este un act de impotenţă, nu sexuală, politică a unor voaiorişti pe care în lipsa unor mecanisme naturale de manifestare a voinţei acestui popor caută să producă scandal. Nişte impotenţi care nu respectă o cărticică numită Constituţia. Vai de capul lor, să vedem la ce mai dau foc”.

*"Pericolul l-a spus Mihai Eminescu: cine o îndrăgi străinii, mânca-i-ar inima câinii. Principalul defect al domnului Iohannis este că reprezintă interese străine.[...] Dl. Iohannis nu este nici măcar sub acoperire, este un german care reprezintă, în mod oficial, interesele unei comunităţi etnice şi care comunitate este sprijinită de un stat, care este un hegemon în cadrul unei Uniuni care s-a vrut paritare şi în care se conturează, încet-încet, două viteze. Nu trebuie să ieşim din UE, ci trebuie să ne comportăm în cadrul UE, prin reprezentanţii noştri, prin atitudinea noastră, căanişte parteneri cu reprezentare integrală".

Ei, cum e?

Simţiţi aerul irespirabil al lui ianuarie-februarie 1990? Ion Iliescu, Dan Iosif, Vadim Tudor, Gheorghe Funar? Căruia dintre ei i-aţi atribui declaraţiile de mai sus?

Răspunsul pare oarecum intuitiv şi, probabil, cel mai bun ar fi următorul: Şi lui Iliescu, şi lui Iosif, şi lui Vadim, şi lui Funar. S-ar califica oricare. Oricând!

Doar că, surpriză: Nu suntem în anii '90, nici în anul de răscruce 1990, ci aproape trei decenii mai târziu.

Suntem în ianuarie-februarie 2017, iar cei ce ne-au teleportat până şi intuiţiile în timp, mult, mult înapoi, sunt oameni ca Liviu Dragnea, Adrian Ţuţuianu, Codrin Ştefănescu, Nicolae Bacalbaşa (în ordinea asta). De fapt, celui din urmă îi şi aparţin ultimele două declaraţii - prima făcută recent, în 2017, cealaltă datând din 2014, când respectivul se raporta la campania prezidenţială de atunci precum înaintaşii săi din FSN, la campaniile din 1990 şi 1992.

Suntem în ianuarie-februarie 2017, când, la fel ca în ianuarie-februarie 1990, Piaţa Victoriei a redevenit terenul de confruntare între o societate dornică să lase în urmă fantomele trecutului totalitar şi practicilor de tip mafiot, respectiv o putere politică invazivă şi hotărâtă să deraieze ţara.

În ianuarie 1990, Iliescu şi ai lui au decis să desăvârşească furtul comis în decembrie 1989, să reinventeze PCR-ul de spiritul căruia niciodată nu s-au desprins cu adevărat, să ucidă din faşă statul de drept şi să intre în cojocul unui Ceauşescu „mai luminat”.

În ianuarie 2017, Dragnea şi ai lui au decis să confişte democraţia, să omoare separaţia puterilor în stat aflată la prima tinereţe şi să desăvârşească marile cuceriri iliescianiste. Cuceriri, trebuie precizat, întrerupte brusc de trei accidente „tragice” de parcurs: aderarea la UE, intrarea în NATO şi Parteneriatul strategic cu Statele Unite. Şi ce ironie ca, de la un moment la altul, să îl găseşti pe Călin Popescu Tăriceanu în tabere atât de diferite: de partea României democratice, în 1990, iar 20 de ani mai târziu ca vârf de lance al forţelor ce subminează statul de drept, care ţin sub asediu parteneriatele externe care ne-au scos de pe orbita Rusiei, care duc în derizoriu eforturile de însănătoşire a corpului social şi politic al acestei ţări!

În ianuarie 2017, România a ajuns, la fel ca în ianuarie 1990, la o mare bifurcaţie de drumuri, traversăm azi, la fel ca atunci, un moment cu implicaţii fundamentale. Se ştie prea bine, iar noi am simţit-o pe propria piele, calea pe care o apuci în asemenea clipe nu mai lasă portiţe de abatere, cel puţin pentru unul spre câteva decenii.

Ce s-a întâmplat în ianuarie şi februarie 1990? Ei bine, liderii FSN, precursorul PSD-ului nostru de azi, au decis să transforme în partid politic acel organism provizoriu, ivit în zilele lui decembrie 1989.

Aducea din start cu o manevră perversă prin care Ion Iliescu şi ai lui încercau să instaureze - democratic, cum altfel? - un regim autoritar. Un nou regim autoritar.

Veneau alegerile, primele „libere”, iar FSN avea totul în mână la vremea respectivă: resurse financiare, resurse politice, resurse mediatice. Avea tot, absolut tot. Odată intrat pe piaţa, abia în formare, a partidelor, Frontul lui Iliescu avea să distorsioneze întregul spectru politic şi social - lucru pe care opoziţia l-a înţeles imediat, iar realitatea avea să-l confirme-fulger.

Partidele istorice, aflate în plină reorganizare după decenii de ilegalitate şi căsăpire a liderilor lor prin puşcăriile comuniste, au reacţionat. La fel a procedat şi partea vie şi trează a societăţii. Oamenii au ieşit în stradă, liderii ţărănişti şi liberali au ieşit şi ei, iar Piaţa Victoriei s-a transformat în centrul rezistenţei eroice în faţa unei restauraţii care, iată, se lăsa cu toată greutatea pe ţară şi îi reteza aripile atât de devreme.

Pe 28 ianuarie 1990, are loc o amplă manifestaţie împotriva FSN. Mediatizarea ei în presa vremii controlată de FSN este croită după măsura „clientului”. În 29 ianuarie, sunt aduşi la Bucureşti 5.000 de mineri din Valea Jiului, Corneliu Coposu e scos din ghearele mulţimii de „salvatorul” Petre Roman, nu cu una cu două, ci cu tancheta, iar propaganda continuă să toace tot ce nu e FSN şi Ion Iliescu. Patrulele minereşti şi muncitoreşti coordonate de oameni ai Frontului fac victime, percheziţii şi razii după pofta inimii. Cu alte cuvinte, minerii lui Iliescu „restabilesc ordinea” şi-o vor mai face în următoarele luni şi următorii ani de câteva ori. În fine, în prima săptămână a lui februarie, FSN este înregistrat în registrul partidelor politice din România.

Să nu uităm, aşadar, de ianuarie-februarie 1990! De acel fundal care preveseta vremuri încă şi mai rele.

Ion Iliescu a înăbuşit (inclusiv în sânge) momentul de aur al societăţii civile şi al opoziţiei, transformând totul într-un moment ratat pentru democraţia românească. Şi-a jucat cartea ca un killer profesionist, nelăsându-ne nicio şansă, iar din acea bifurcaţie ne-am întors cu greu şi nici nu se poate spune că ne-am revenit complet.

Fix 27 de ani mai târziu, istoria ne pune din nou să alegem şi să culegem.

Din fericire, timpul pare să nu fi trecut fără folos. Aderarea la UE, intrarea în NATO şi Parteneriatul strategic cu Statele Unite, de fapt deschiderea pe care aceste trei momente cruciale din istoria noastră recentă au catalizat-o, au lăsat urme suficient de adânci în mentalul colectiv, în viaţa de zi cu zi.

Spre deosebire de ianuarie-februarie 1990, acum, în ianuarie-februarie 2017, cei care am ales să rezistăm am fost mai mulţi, mai organizaţi, mai puternici şi mai maturi. Şi am fost rapizi.

Deşi nu e aşa de sigur că ar fi respins o asemenea idee, Dragnea nu a mai putut aduce mineri sau forţe similare ca să „restabilească ordinea” în Piaţa Victoriei şi chiar dacă beneficiază de un aparat media demn de TVR-ul anului 1990, totuşi a dispărut monopolul pe informaţie. PSD-ul nu a mai fost în stare să organizeze contramanifestaţii non-caricaturale. În fine, azi, cei care fug de mulţimea din Piaţa Victoriei sunt premierul şi şeful PSD, iar nu protestatarii şi nici liderii opoziţiei.

Între cei care au ieşit să apere democraţia în ianuarie-februarie 1990 şi cei care luptă pentru acelaşi lucru în ianuarie-februarie 2017 există o mare asemănare, la nivel de principiu, respectiv o mare diferenţă, la nivel de acţiune.

În faţa bifurcaţiei, şi unii, şi alţii am ales drumul corect. În schimb, premise reale pentru o victorie în această bătălie am avut doar noi. Bătălia pentru statul de drept, pentru democraţie şi o Românie cu adevărat europeană nu s-a încheiat prin cedările de etapă la care PSD, FSN-ul zilelor noastre, a fost nevoit să recurgă. După cum bine vedeţi, încă se regrupează, mai trag o şarjă, mai pregătesc altele, totul în speranţa că restauraţia din 1990 va fi reeditată în 2017.

Ce-i de făcut în continuare? Simplu: să mergem înainte, astfel încât rezolvarea problemei OUG 13-OUG 14 să fie doar primul pas al bătăliei pe fond. Înainte au încercat să meargă şi protestatarii din ianuarie-februarie 1990, înainte au privit şi lideri ai opoziţiei precum Corneliu Coposu, dar ei nu au beneficiat de un cadru care să le ofere minime condiţii.

„Nimeni nu vă dă dumneavoastră dreptul să vă erijaţi în exponenţi ai tuturor partidelor şi ai opiniei publice”. Parcă le-o zice Dragnea opoziţiei şi protestatarilor, în ianuarie 2017. Când colo, a spus-o Iliescu, în ianuarie 1990!