Sari la conținut

Ce nu spun Tăriceanu și Dragnea despre relația Toader - Kovesi

"Mă aştept ca şi în dosarul ICA, în care, fără nici o probă, sunt acuzat că am exercitat influenţe, să se găsească şi magistraţi sensibili la eventuale dorinţe ale domnului preşedinte (…) Sper, deşi am mari rezerve, că, măcar din anul 2013, toţi magistraţii vor judeca fiecare dosar cu obiectivitate şi corectitudine, conform prevederilor legii şi realităţii obiective susţinute de probe, nu de sugestii politice sau de altă natură"

Asta scria Dan Voiculescu, pe blog, în primele zile din ianuarie 2013. Mesajul său era o replică la unele declarații ale președintelui, împotriva Antenei 3.

Traian Băsescu fusese în vizită la CSM, unde a pus în discuție campaniile de intimidare la adresa unor magistrați și a făcut un apel la ministrul Justiției de la acea vreme, Mona Pivniceru. "Avem această vulnerabilitate şi ea probabil că trebuie tratată legal (...). Lucrurile sunt grave şi poate că, e şi doamna ministru aici, poate găsim o soluţie de protejare a justiţiei de astfel de atacuri".

Nu preocuparea de odinioară a lui Traian Băsescu pentru a proteja justiția de atacuri similare celor pe care le lansează și el astăzi este relevantă în momentul actual, ci altceva.

Ea ne amintește de eșecul unui om extrem de influent, Dan Voiculescu, în a folosi un ministru la a cărui numire a contribuit decisiv, Mona Pivniceru, pentru a doborî procurorii care îndrăzniseră să-i scotocească în afacerile murdare. O istorie care conține câteva lecții valabile și în prezent. Și o explicație a contextului în care actualul ministru al Justiției a ales să nu ceară revocarea lui Kovesi.

Curios era la acea vreme tonul pesimist al lui Voiculescu - ”Sper, deşi am mari rezerve, că, măcar din anul 2013, toţi magistraţii vor judeca fiecare dosar cu obiectivitate şi corectitudine”. Curios pentru că el venea la nicio lună după ce construcția politică pe care a visat-o, USL, obținuse în alegeri 60%.

La un asemenea scor, care garanta un control total asupra țării și având în vedere cât îi datorau PSD și PNL, de ce își mai făcea griji pentru viitor, pentru deznodământul dosarului ICA? Nu era clar că orice ar fi cerut i s-ar fi dat, că orice problemă ar fi avut i s-ar fi rezolvat pe loc?

Temerile lui Dan Voiculescu privind sentința în dosarul ICA, care în final s-au adeverit, veneau din semnalele primite în ultimele șapte luni, de când USL preluase puterea, după căderea guvernului Ungureanu. Și pe care le citise corect. Investise (aproape) degeaba în USL.

Deşi a impus-o pe Mona Pivniceru ca ministru al Justiției, iar ea se achitase de obligație și îl propusese ca șef al DNA pe Ioan Irimie, până în acel moment nu reuşise să determine numirea unor procurori-şefi favorabili.

Nu reușise nici să răstoarne echilibrul de forţe din Consiliul Superior al Magistraturii. Nici atacurile imunde ale televiziunilor sale împotriva altor instituţii nu își atinseseră ținta. Nu le-a slăbit influenţa și nu au reuşit să determine vreo demisie sau o destituire.

Voiculescu a fost condamant după un an și opt luni de la acel mesaj, în plină epocă USL, cu Ponta premier și Cazanciuc ministru al Justiției, când marea majoritate a liderilor PSD și PNL încă îi mâncau din palmă, când încă îi erau datori vânduți, iar trustul său media le era indispensabil.

Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu știu în detaliu cum a ajuns Dan Voiculescu în închisoare, după ce reușise vreme de patru ani să tergiverseze dosarul ICA, tot sub regimul Băsescu. Știu că nu a fost niciun complot la mijloc, ci o reacție sănătoasă și suspect de mult întârziată a statului. S-a protejat de cei ce vor să și-l subordoneze și să-l readucă la parametrii la care l-au setat după ce l-au preluat de la Ceaușescu.

Au știut asta și în ianuarie, când au încercat să facă într-o noapte ceea ce lui Voiculescu nu i-a ieșit în doi ani și jumătate. Cineva i-a convins, probabil, că sunt mai puternici decât a fost vreodată Voiculescu și că astrele geopoliticii sunt perfect aliniate pentru a reuși acolo unde și ei și partenerul lor eșuaseră cu patru ani în urmă.

Între timp, strada, președintele, instituțiile și partenerii străini le-au amintit lecția. Și le-au demonstrat pe sute de mii de voci că schimbările geopolitice nu sunt încă într-atât de profunde încăt să permită unui comando de politicieni mediocri și unei adunături de hoți de provincie să încalece una dintre țările pivot ale Eurasiei. Poate o să se ajungă cândva și acolo - nimeni nu poate spune când și cât de tare o poate lua lumea razna - dar deocamdată mai au de așteptat.

Ca urmare, au înțeles mesajul, au devenit mai prudenți, și au început să-și ajusteze așteptările și tactica. Episodul de miercuri, cu evaluarea procurorilor-șefi de către ministrul Justiției, este o confirmare importantă.

Concluzia raportului lui Tudorel Toader arată că Dragnea și Tăriceanu nu mai cred, deocamdată, cel puțin, într-o soluție Voiculescu-Pivniceru pentru a-și rezolva problemele penale. Adică, au abandonat gândul că ar putea-o schimba rapid pe Laura Codruța Kovesi.

Dar nu pentru că ministrul Justiției i-ar fi trădat sau pentru că ar fi fost ”sucit” de ambasadorul SUA, așa cum încearcă să sugereze chiar Liviu Dragnea. Nu, pur și simplu Tudorel Toader nu a fost numit ca să o execute pe șefa DNA, așa cum părea la un moment dat. Ceea ce nu înseamnă, însă, că nu i s-a rezervat un rol. De care s-a achitat cu brio.

După cum am spus chiar în ziua învestirii, viteza cu care s-a ajuns la numirea și la acceptarea lui Tudorel Toader de către președinte arată clar un consens între Dragnea, Tăriceanu și Iohannis.

Având în vedere momentul în care s-a făcut aceasta, după prestația catastrofală a lui Iordache, este evident că suspiciunile președintelui privind o posibilă repetare a incidentelor din ianuarie erau maxime. Nu ar fi fost de acord cu numirea lui Toader, și încă atât de repede, dacă nu ar fi primit garanții că nu va proceda ca predecesorul său.

Destul de probabil, condiția impusă de Iohannis a fost ca ministerul Justiției să nu mai fie amestecat deloc în planurile coaliției guvernamentale de a stopa lupta anticorupție. De ce au acceptat-o Dragnea și Tăriceanu, care nu au dat deloc semne în momentul propunerii lui Toader că ar face ceva împotriva voinței lor?

În primul rând, pentru că Iohannis era într-o poziție de negociere mai bună. Dacă nu ar fi primit garanțiile cerute, avea la îndemână un instrument puternic pentru a contraataca.

Respingerea lui Toader, invocând riscurile de a ajunge la un nou moment ”OUG 13”, ar fi mobilizat din nou strada și ar fi pus încă o dată PSD și ALDE în defensivă. De abia se potoliseră protestele, nu mai aveau nervi să o ia de la capăt.

În al doilea rând, legăturile lui Tudorel Toader cu vechiul PNL, motiv pentru care a și fost propus, au fost considerate suficient de puternice ca să le garanteze ceva și lui Tăriceanu și Dragnea. Și anume, că în limitele trasate de președinte nici nu va face ceva care să îi încurce. Ba chiar, acolo unde simte că poate, le va da o mână de ajutor.

Ideea evaluării procurorilor-șefi a fost un astfel de prilej. A fost o ocazie de a arăta un cartonaș galben șefei DNA, așa cum a și spus Tăriceanu, miercuri seara, decriptând lucrătura pentru cei ce tot nu înțeleseseră care a fost rostul evaluării, dacă nu s-a terminat cu o cerere de revocare.

Nu și-au propus mai mult pentru că știu deja că nu pot mai mult. Relația Toader – Kovesi nu poate coborî nici măcar la nivelul la care era cea între Pivniceru și Kovesi, acum cinci ani. Când Voiculescu a avut suficentă forță ca să o convingă pe Pivniceru să propună în fruntea DNA un procuror mediocru.

Ceea ce nu înseamnă, însă, că această relație nu s-ar putea schimba, dacă raporturile de forțe politice se schimbă, sau dacă susținerea pentru șefa DNA scade în tărie.

Dacă în situația actuală barierele care o protejează pe Kovesi sunt de netrecut, asta nu înseamnă că PSD, ALDE și oamenii lor din instituții nu pot să pregătească terenul pentru vremuri mai prielnice. Așa se traduce ”oportunitatea” de care a vorbit cu insistență Toader.

De aceea jubila Tăriceanu, după ce Toader și-a prezentat concluziile. Pentru că a făcut maxim din ce putea face în condițiile date. Și că i-a demonstrat că se poate baza pe el. În timp ce la Antena 3 era doliu, iar Traian Băsescu îl făcea ”marțafoi” pe Toader, președintele Senatului era în al nouălea cer:

"Am remarcat rigoarea extraordinară a prezentării… iată, un ministru al Justiției care își cunoaște rolul, îl înțelege și și-l asumă… După ce ani de zile statul român a înregistrat derapaje grave, din ce în ce mai grave, credeți că se pot pune limbile ceasului 12,00 dintr-o dată?... Eu cred că de data acesta, într-o manieră care dovedește o anumită abilitate a domnului ministru, mingea a transmis-o la Cotroceni (…)”

După cum s-a văzut, tirul principal în raportul ministrului s-a îndreptat spre Kovesi. Procurorul general a fost tratat cu mult mai multă blândețe. Aceeași atitudine a avut-o și Tăriceanu, în comentariile sale. Din care reiese și al doilea motiv al mulțumirii față de demersul lui Toader.

Tăriceanu vede în raportul ministrului un instrument extraordinar pentru a distruge cel mai puternic scut al lui Kovesi - susținerea externă.

”Eu cred că astea sunt semnale foarte clare care vor fi interpretate de ambasade, observatori străini, de Comisia Europeană, că lucrurile nu sunt în ordine. Când vine un astfel de raport așa de riguros, foarte cuprinzător... să știți că și cei de la Bruxelles vor citi acest raport.

Să știți că lucrurile așa cum le-a pornit ministrul, mie mai degrabă îmi inspiră încredere, că cel puțin pe zona de Justiție, funcționarea Justiției va reveni la ceea ce înseamnă normele statului de drept, adică respectul drepturilor și libertăților fundamentale. (...) Eu cred că domnul Toader a făcut un gest de mare curaj în raport cu toți predecesorii lui și un gest de curaj într-un context politic neprielnic intern și extern.”

Dacă Tăriceanu este atât de încântat de raportul lui Toader, de ce este supărat Dragnea? De ce s-a declarat dezamăgit de concluziile prezentării, câtă vreme a spus și public că el nu ar cere demisia lui Kovesi pentru anchetarea OUG 13?

O explicație ar fi că, deși una a spus public, pentru a-și reafirma promisiunea făcută lui Iohannis, altceva își dorește în realitate. În același timp, nici nu vrea să admită că a acceptat limitele impuse de președinte, în fața liderilor PSD care își doresc în continuare acțiuni ferme împotriva justiției.

De aceea, a preferat să dea vina, din nou, pe americani pentru că l-ar fi vizitat pe Toader, pentru a interveni de partea lui Kovesi. La fel ca în 2014, când a dat vina pe ei, ”stăpânii Facebook”, pentru înfrângerea lui Ponta la prezidențiale, cu el șef de campanie. Așa se explică, probabil, reacția sa nervoasă când a fost acuzat de Adrian Năstase de coabitare cu Klaus Iohannis.

În timp ce Tăriceanu a ales să îl laude pe ministrul Justiției – având în vedere că a fost propunerea sa - mizând pe promisiunea unei cooperări viitoare și concentrându-se pe ideea că este un prim pas și că viitorul arată promițător, Dragnea nu își permite acest lux.

Rețeaua sa din teritoriu dă semne din ce în ce mai nervoase că nu poate valorfica beneficiile guvernării dacă nu scapă de amenințarea DNA. Iar promisiunile pe care liderul PSD le face în periplul său prin țară, de mână cu Sevil Shhaideh, pentru a calma spiritele cu contracte publice, nu mai sunt suficiente. Degeaba primesc bani, dacă trebuie să privească tot timpul peste umăr când vor să se atingă de ei.

Acceptarea limitelor impuse de președinte privind relația dintre ministrul justiției și șefa DNA, între acesta și lupta anticorupție, nu înseamnă că Dragnea și Tăriceanu s-au resemnat. Nici vorbă.

E foarte posibil să mai vedem inițiative menite să o decredibilizeze pe Kovesi în ochii europenilor și americanilor. Așa cum trebuie să ne așteptăm să încerce să umble, în continuare, la legislație. Și nu doar în Parlament, cât mai ales prin decizii ale Curții Constituționale, după cum a explicat în detaliu colega mea, Andreea Nicolae.

Întocmai ca și Voiculescu, câtă vreme sunt în libertate și la putere nu vor renunța să găsească metode și complici pentru a șterge liniile roșii trasate acum vreo zece ani. Sau măcar să le mute suficient cât să le permită să dea din nou drumul la extracția industrială de fonduri publice, fără teama că prețul succesului va fi câțiva ani de închisoare.