Sari la conținut

Cumințenia Tradiției

În ograda unui gospodar din universul magic al lui Marquez cade un “domn mare cu aripi”, probabil un înger de un fel sau altul. După un moment de gândire, gospodarul hotărăște că locul temporar de găzduire al îngerului este cotețul, alături de restul păsăretului.

Decizia este cât se poate de logică în sistemul de categorii care constituie, putem presupune, cultura locală: ființa cu aripi aparține alături de cele asemănătoare: găini, rațe, gâște, curcani.

La fel și Cumințenia Pământului are cel mai potrivit loc de găzduire temporară la Muzeul Satului din București. Să fie clar, aici nu afirm că Muzeul Satului ar fi un coteț (nu vă grăbiți, Cumințenia nu are aripi cu pene). Dar sistemul de categorii e puțin încurcat în cultura locală, chiar dacă suntem la un secol depărtare de momentul în care Brâncuși a început să reformeze și reformuleze canoanele artei.  

Cumintenia pamantului in muzeul BNR INQUAM Octav Ganea 1 -1

Nu e prima dată când i se întâmplă asta sculptorului francez născut în România (așa cum este catalogat în muzeele din Statele Unite).

Procesul dintre Brâncuși și Vama Statelor Unite referitor la statutul statuii “Pasarea Maiastra” e cunoscut: vama a refuzat să accepte statuia ca “operă de artă” pentru care nu s-ar fi perceput taxe vamale și a dorit să o încadreze la “obiect industrial” — cel mai probabil un fel de ax cu came nemaîntâlnit (înapoi la povestea cu îngerul).

Ax cu came vs. Pasărea Măiastră

Foto: Ax cu came vs. Pasărea Măiastră

Procesul a durat doi ani, între 1926 și 1928. Brâncuși a câștigat și în acest fel putem spune că stilul abstract minimalist a fost acceptat legal ca artă în America de Nord. Europa știa deja despre ce este vorba, avea categorii clare de operare.

O poveste mai puțin cunoscută este cea a “Sarutului” din Muzeul de Artă din Philadelphia care conține cea mai largă colecție de piese de Brâncuși de pe continentul american. “Sarutul” din acest muzeu e a patra variantă pe temă, comisionată de un colecționar american, John Quinn.

În 2009, curatorul colecțiilor permanente mi-a povestit despre ce s-a întâmplat când colecția a ajuns în India. Curatorul muzeului din India a așezat statuia, spre expunere, în poziție orizontală: bărbatul deasupra femeii. Imaginați-vă stupoarea și râsetele care au urmat când cei doi curatori și-au confruntat apriori-ul cultural  devenit vizibil în acel moment. Imaginați-vă și statuia în poziție orizontală. E mai mult decât un sărut și este la fel de frumoasă. Dar fiind doar un sărut, ea trebuie să stea vertical.  

Pe scurt, decizia de a găzdui inițial Cumințenia Pământului la Muzeul Satului se încadrează perfect la confuzia de categorii exemplificată mai sus, care pare să urmărească opera lui Brâncuși.

Nu cred ca este ceva rău în sine ca statuia să treacă pe la Muzeul Satului (sau pe la căminele culturale muribunde din România, așa cum sugera Vasile Ernu pe FB) la un moment dat în itinerariul său, dacă tot e “a noastră” — despre cât de neinspirată este campania, vedeți articolul lui Vintilă Mihăilescu.

Dar, așa cum știm, gestul inițial este și cel definitoriu. Iar în cazul acesta, gestul inițial, în dorința nemăsurată de reapropriere și de localizare/ naționalizare a unei creații universale încadrează opera lui Brâncuși în “tradițiile românești”.

Mai mult, pentru cei care cunosc istoria Muzeului Satului, cu toate meritele sale, acesta este un produs al “colonizării interne”. A funcționat inițial ca un zoo uman, după modelele grădinilor din marile capitale imperiale europene, care aveau exponate vii — oameni din colonii. Dimitrie Gusti a decis să aducă țărani români pentru a trăi în casele exponate, producând astfel exoticul autohton ca o categorie pe care încă o folosim azi.

Deci Cumințenia Pământului merge, nu-i așa, acolo unde-i e locul și rostul, în ograda strămoșească care în același timp e și exotică, deci condamnată la imposibilitatea de a se moderniza. Contează mai puțin că statuia în sine e produs al epocii în care modernismul era la apogeu…  

În concluzie, actul decizional referitor la Cumințenia Pământului nu este un act ratat ci un act care dezvăluie un sistem de categorii culturale care operează în România: tradițiile sunt depozitarul identității naționale imuabile, născute la sat ca și Brâncuși.

Contează mai puțin procesul de transformare și creativ al artistului, formarea sa și inovativitatea demersului care îi caracterizează, devenirea, și cu atât mai puțin faptul că a creat în Franța cea mai mare parte a vieții.

El rămâne un țăran din Hobita, iar opera lui una tradițional românească, care își are locul la Muzeul Satului.

De amintit aici faptul că ansamblul de la Târgu Jiu a fost categorizat ca decadent burghez și listat pentru demolare în anii ‘50 pentru ca mai apoi să fie reconsiderat.

Conversația de astăzi nu este despre Brâncuși, ci despre societatea românească. Dacă în anii 50 aceasta trăia avântul realismului socialist, în deceniul al doilea al secolului XXI România trăiește obsesia naționalismului definit de veșnicia născută la sat.

Probabil că în momentul în care vom recunoaște că am intrat cu toții în antropocen, Cumințenia Pământului își va găsi locul și rostul la Muzeul de Geologie. La urma urmei e o piatră, nu-i așa?  

Despre autor: Alexandru Bălășescu este antropolog, curator și artist ocazional. În prezent trăiește la Vancouver, unde este profesor adjunct în departamentul de studii urbane la Simon Fraser University și Director de Cercetare, Curație și Comunicare al Theatre of Fire. A obținut doctoratul la Universitatea din California (Irvine) și este autor al “Paris Elegant, Teheran Incitant” și “Voioasa expunere a Ordinii Mondiale”.

Editor: Laura Ștefănuț

De același autor: 

Omul și schimbarea climatică

Brâncuși și dimensiunile culturii

Starea Națiunilor. De ce este susținut Erdogan de Occident?

Migrația canină

 

Pentru comentarii, urmăriți postarea pe facebook