Sari la conținut

INTERVIU. "Exodul african spre Europa, mult mai complex decât fuga de război sau molime"

„Este nevoie de multă acrobaţie mentală, sau măcar de multă superficialitate, ca să vorbeşti despre continentul african ca despre un tot coerent: între Casablanca şi Nairobi, Cairo, Dakar şi Cape Town diferenţele nu sunt doar geografice”, subliniază Ciprian Mihali, profesor de filosofie la Universitatea Babeş-Bolyai şi ex-ambasador al României în Senegal şi alte şapte state din Africa de Est. Într-un interviu acordat Digi24.ro, profesorul Mihali analizează semnificaţiile „mobilităţii” africane, un termen pe care îl preferă din start celui de „exod” , un fenomen cu resorturi mai adânci şi ramificaţii mai largi decât s-ar bănui. De la Dakar, Ciprian Mihali a ajuns recent la Bruxelles, unde a preluat conducerea Biroului Europa de Vest al Agenţiei Universitare a Francofoniei. Poziţie din care ne spune câteva lucruri interesante: „Într-adevăr, România rămâne un exemplu în spaţiul francofon”, dar câteva semne alungă cerul senin.

Ciprian Mihali

Digi24.ro: „Vizitez satul Ndiamaguene, în nord-vestul îndepărtat al Senegalului (...) Şeful locului a strâns practic toată comunitatea să ne întâmpine, iar oamenii au format un cerc în semn de bun venit, animat de femei în haine colorate şi de băieţi şi fete (toţi) veseli, cu zâmbete luminoase, aflaţi acasă, în pauza de prânz de la şcoală. Însă îţi dai seama, privind la ei, că ceva este în neregulă la acest tablou. În acest sat de 300 de suflete, aproape că nu există bărbat tânăr sau de vârstă mijlocie. S-au dus. Şi nu pentru că a fost o molimă. Au luat-o toţi la drum”, povestea Thomas L. Friedman, într-unul din materialele scrise pentru New York Times. Friedman nu vorbea însă despre un fenomen izolat, specific doar Senegalului, ci întregului continent. Aţi fost ambasador în această zonă, cum aţi perceput realitatea?

Ciprian Mihali: Primul lucru care poate fi spus despre realitatea africană este acela că nu există o singură realitate africană. Apoi, că această realitate nu se reduce la clişeele, de obicei catastrofiste, pe care le vehiculăm sub presiunea mediatică şi propriei noastre ignoranţe. Este nevoie de multă acrobaţie mentală, sau măcar de multă superficialitate, ca să vorbeşti despre continentul african ca despre un tot coerent: între Casablanca şi Nairobi, Cairo, Dakar şi Cape Town diferenţele nu sunt doar geografice. Ele nu sunt nici doar culturale, de bogăţie sau de culoare a pielii. Diversitatea africană este cel puţin comparabilă cu diversitatea oricărui alt continent, european, asiatic sau american. Ceea ce „uneşte” într-un fel continentul vine în primul rând din afară, adică din ochiul exterior al omului occidental care se apropie de Africa având deja în minte o schemă unificatoare şi mobilizând-o cu ajutorul unei voinţe de simplificare.

Scenariul întâlnirii cu un loc african, în cazul meu Senegalul, poate fi descris astfel: în primul moment, ţi se confirmă aproape toate aprehensiunile şi prejudecăţile: e cald, e umed, mirosurile sunt puternice, totul pare înspăimântător şi periculos, mai ales că nu înţelegi nimic din ce există şi se întâmplă în jurul tău. În al doilea moment, cel al fixării şi obişnuinţei, îţi găseşti repere şi descoperi nenumărate puncte comune, care te fac oarecum să respiri uşurat: alteritatea nu e atât de radicală, străinul nu e atât de diferit. Abia pe urmă, într-un al treilea moment şi tot mai departe, cu răbdare şi cu disponibilitate, începi să descoperi şi bogăţiile, dar şi tainele unei lumi incredibil de complexe, în care timpul şi spaţiul se aşează altfel în minţile oamenilor şi între ei, raportul cu trecutul şi cu viitorul nu e deloc acelaşi cu al europeanului, iar prezentul rămâne mereu o sursă de uluială. Surpriza cea mare este atunci când descoperi că propriile tale canale de înţelegere nu mai funcţionează şi că ele trebuie sincronizate cu alte modalităţi, ritmuri şi configuraţii de înţelegere. Pe scurt, poţi să spui că începi să înţelegi Africa atunci când nu o mai înţelegi potrivit propriilor tale cadre mentale, potrivit propriei tale educaţii şi culturi. Cam până acolo am ajuns eu. După care m-am întors.

Ca să revin la întrebarea dumneavoastră, imaginea lui Thomas L. Friedman este parţial adevărată. Adică este cât se poate de corect că un număr mare, tot mai mare, de bărbaţi în putere iau calea emigrării, mai ales din regiunile subsahariene ameninţate nu doar de foamete, ca în ultimele secole, ci şi de grupările criminale, de reţelele de traficanţi de droguri, arme, metale preţioase, de terorişti, care împânzesc şi stăpânesc cea mai mare parte a benzii saheliene şi chiar a Saharei. Aceasta în condiţiile în care multe din statele care îşi împart aceste teritorii (Mali, Burkina Faso, Niger, Ciad, Republica Centrafricană etc.) sunt state slabe, nefuncţionale şi incapabile să-şi apere frontierele, ele însele de neapărat, pe mii de kilometri de graniţe artificiale în plin deşert.

Spuneam că imaginea lui Friedman nu e cu totul adevărată dintr-un motiv demografic simplu: toată Africa subsahariană cunoaşte un spor demografic incredibil: sunt regiuni în Niger sau Ciad unde media de copii pe familie este de 7, iar în subregiune ea este undeva la 5. În aceste ţări, populaţia sub 18 ani e peste 60% din populaţia totală, în timp ce speranţa de viaţă continuă să fie sub 60 de ani. Avem deci aici ţări foarte tinere şi societăţi aflate în faţa unor provocări pe care abia putem să ni le imaginăm: da, valuri masive de tineri, bărbaţi, dar şi femei, vor supune unei presiuni tot mai mari Europa şi orice regiune a lumii în care se găsesc resurse capabile să menţină în viaţă populaţii tot mai numeroase şi cu nevoi tot mai complexe. Aceşti migranţi vor căuta nu doar să asigure supravieţuirea familiei numeroase lăsate acasă (în ţările în care este legală poligamia, un cămin adunat în jurul unui tată plecat poate să numere patru soţii şi vreo 25 de copii…), ci şi să se înzestreze cu semne ale reuşitei sociale, sub presiunea globalizării (maşină, gadgeturi, haine scumpe etc.).

În concluzie, populaţia tânără este atât de numeroasă în aceste ţări încât o veţi putea întâlni şi pe traseele migraţiei, şi în satele şi oraşele saheliene, dar – atunci când nici una din aceste opţiuni nu mai garantează nimic – şi în bandele de traficanţi sau în grupările radicalizate care stăpânesc deşertul şi marea.

Africa are populaţii tinere şi foarte tinere, dar statele de pe continent au prea puţine de oferit acestor oameni, iar premisele dislocării sunt amplificate în zilele noastre de largul acces la informaţie şi mijloacele de comunicare. Constituie acest fenomen motiv de preocupare la nivelul elitelor de acolo?

Ar trebui să vedem mai întâi ce înseamnă „elite”. Dacă oamenii politici înseamnă în vreun fel elită, atunci putem spune că asemenea tuturor oamenilor politici din lume, dublul discurs e la el acasă. Nu există om politic african care să nu-şi declame sistematic preocuparea sa pentru tinerele generaţii, dar, pe de altă parte, cu rare excepţii, oamenii politici şi grupările politice constituie o minoritate cu un nivel de viaţă superior pe alocuri celui al elitelor politice occidentale. Fără a face evaluări globale şi pripite, pot spune că e pe cale să se nască şi să crească în anumite ţări (Senegalul face parte dintre ele) o generaţie politică responsabilă şi mult mai atentă la grijile sociale. Iar acest lucru e vizibil în politicile publice, în stabilitatea internă, în poziţia internaţională mult mai activă şi mai credibilă, deşi nivelul de trai al populaţiilor are încă dificultăţi să decoleze. Intelectualii acestor ţări sunt şi ei de feluri dintre cele mai diferite, de la cei „de serviciu”, nu puţini, până la cei rebeli, independenţi, sensibili la sărăcie, corupţie, nedreptăţi. Iar atunci când se manifestă public, riscurile pe care şi le asumă sunt mai mari decât ne putem imagina noi, cei aflaţi la adăpostul democraţiei occidentale. În fine, ceea ce e demn de apreciat şi susţinut este efortul unei societăţii civile foarte active, care se mobilizează pentru a interveni acolo unde statul nu poate, nu vrea sau nu ştie să vină în ajutorul celor săraci, bolnavi, neajutoraţi sau nedreptăţiţi.

Puneam întrebarea de mai sus întrucât pe fondul problemelor ridicate de fluxul de migranţi din Orientul Mijlociu, potenţialul propriu-zis al exodului african a contribuit şi el la instalarea unei anumite stări de spirit în ţările europene. Iar spre deosebire de „spiritul european”, „starea de spirit” pare a influenţa într-o tot mai mare măsură unele decizii strategice.


„Exodul” african - i-aş spune mai degrabă mobilitatea africană - spre Europa este mult mai veche decât migraţia din Orientul Mijlociu şi este un fenomen mult mai complex decât fuga de război sau molime. Să nu uităm că, vreme de secole, populaţiile africane au ajuns în Europa aduse fiind cu forţa, mai întâi ca sclavi, mai apoi ca mână de lucru ieftină în uzinele puterilor coloniale, grăbite să se refacă după războaiele mondiale devastatoare. Prima generaţie de muncitori africani, încă profund ataşată legăturilor familiale şi îndatorată comunităţilor din care a plecat, şi-a adus rând pe rând – cu acordul binevoitor al administraţiilor occidentale – ceilalţi membri ai familiei lărgite (fraţi, surori, veri, după grade de rudenie imposibil de determinat), creînd astfel o reţea solidă şi legală între ţările de origine şi ţările de primire. Într-o ţară precum Senegalul (şi din acest punct de vedere nu există o mare diferenţă faţă de România), toată lumea are pe cineva în Franţa, în Italia sau în Spania. Şi toate aceste rude plecate au datoria de a-i susţine pe cei de acasă, dispuşi într-o ierarhie a înrudirii şi a obligaţiilor greu de delimitat.

Însă trebuie să ştim că există în această perioadă o nemulţumire majoră a guvernelor africane faţă de politica europeană, pentru că, încă o dată, problemele ţărilor lor au trecut în plan secund în faţa urgenţelor provocate de crizele din Orientul Mijlociu. Summitul despre migraţie de la La Valetta din 2015 a fost ocazia potrivită pentru ţările africane să-şi facă din nou auzită vocea, în cor, să solicite şi să obţină din partea Uniunii Europene programe adaptate migraţiei saheliene. E de văzut însă dacă aceste programe se vor fi dovedit realiste şi eficiente.

Despre această migraţie ştim încă prea puţin; prea puţine informaţii ajung la public despre motivaţiile ei, despre traseele ei, despre reţelele de trafic uman şi mai ales despre nenumăratele şi anonimele drame care provoacă şi întreţin fenomenul. Din când în când presa ne oferă nişte cifre, zeci de africani sau sute de africani de pe o ambarcaţiune supraîncărcată şi-au pierdut viaţa pe Marea Mediterană. Iar ştirea şi curiozitatea noastră se opresc aici, compasiunea la fel. Africa e locul din pleacă nefericiţii cu miile ca să moară pe fundul mării. Îndrăznesc să spun despre conştiinţa colectivă europeană că nu are nici o „stare de spirit” în legătură cu migraţia africană.

Graniţa câştigă teren în Europa – se înmulţesc gardurile, revin zidurile, am asistat la suspendări ale Acordului Schengen, iar la nivelul discursului public imaginea Celuilalt se degradează. Pe acest fundal sonor, de obloane trase, nu este iminentă şi o redefinire a deschiderii spre lume pe care europenii au avut-o până acum?

Înmulţirea şi înăsprirea graniţelor în Europa nu este deloc o veste îmbucurătoare. Aceste tendinţe se însoţesc, aşa cum bine spuneţi, de o degradare a imaginii Celuilalt, adică de o sărăcire a reprezentării formelor de alteritate şi de o nerăbdare a publicului bine îndopat de practicile mediatice dominante de a-l închide repede pe Celălalt într-o străinatate/stranietate ameninţătoare. European convins, consider că una dintre cele mai mari cuceriri ale spiritului european este tocmai ospitalitatea şi disponibilitatea de a-l găzdui pe drumeţ, pe migrant, pe cel nevoiaş sau pe minoritarul alungat. Tragediile europene din secolul XX i-au învăţat pe europeni valoarea solidarităţii şi a întrajutorării. În vremurile cele mai grele ale istoriei sale recente, Europa a învăţat să supravieţuiască demn şi să renască prin solidaritate şi ospitalitate, nu prin rasism, xenofobie, ură sau intoleranţă. De aceea, gardurile de sârmă ghimpată şi vânătoarea de oameni pe care le-am văzut în ultimele luni pe ecranele televizoarelor noastre ne produc nişte frisoane care nu prevestesc nimic bun. Replierea pe valorile purităţii etnice, lingvistice, naţionale nu poate fi o soluţie, nu vom putea trăi închişi în ţările noastre cu spaima că străinul musulman sau negru ne va viola frontiera ca să ne sugrume ori să ne cucerească. Spaţiul şi spiritul european au fost dintotdeauna locuri ale deschiderii, „pour le mieux et pour le pire”; europenii sunt cei care au plecat vreme de secole să cunoască şi să cucerească lumea, ei au fost primii care au subjugat şi exterminat populaţii şi civilizaţii. Ca europeni, poate că am transmis ceva din curiozitatea noastră celor pe care noi înşine i-am „vizitat” sute de ani. Acum, din cu totul alte motive, desigur, s-ar putea să fie şi ei curioşi să ne cunoască la noi acasă. Iar răspunsul pe care îl dăm, care e? Gardurile şi sârma ghimpată? Un răspuns mult sub pretenţiile, istoria şi orgoliile europenilor.

Ştiam aşa până acum: globalizarea şi tehnologia au micşorat distanţele, au făcut graniţele să dispară (în unele cazuri), ori le-au făcut mai permeabile (în multe altele). Ce vedem azi în Europa: debutul unui proces invers, însă fără modificări ale cadrului general – adică se înmulţesc frontierele, dar într-o aceeaşi lume globalizată. Pe termen lung, poate scăpa nealterată mobilitatea ideilor, a valorilor ce stau la baza construcţiei comunitare?

Mobilitatea ideilor şi valorilor este unul dintre atu-urile tradiţionale ale Europei în competiţia mondială. O competiţie în care alţi concurenţi demonstrează azi o facilitate formidabilă, iar „bătrâna” Europă dovedeşte anumite dificultăţi de adaptare. Există un soi de dialectică foarte subtilă a libertăţii şi controlului. Este evident că astăzi mobilitatea persoanelor, ideilor, bunurilor şi capitalurilor este o realitate care nu are termeni de comparaţie în nicio altă perioadă istorică. Pe de altă parte însă, s-au rafinat şi instrumentele de control al mobilităţii. Dematerializarea libertăţii se însoţeşte de o dematerializare a mijloacelor de control, care e tot mai subtil, mai insidios şi presupus mai eficient. În mod paradoxal însă, la vederea gardurilor şi sârmei ghimpate avem impresia tocmai că această eficacitate mult lăudată a eşuat şi că e nevoie să ne întoarcem la mijloacele medievale de protecţie.

Ne rămâne o dublă speranţă: că, pe de o parte, acest recul (spre) fizic – şi discursul intoleranţei care îl însoţeşte – este ceva foarte temporar şi că este determinat de efectul de surpriză produs de consecinţele necalculate ale conflictelor din Orientul Mijlociu şi din nordul Africii, conflicte de care Europa nu este străină. Pe de altă parte, şi mult mai important, trebuie să cultivăm speranţa şi încrederea că lumea europeană are resurse suficient de bogate de imaginaţie politică, de comprehensiune mutuală, dar şi de mijloace administrative cu care să poată gestiona astfel de crize, fără a recădea în practici care nu îi fac cinste şi care reamintesc perioadele negre din istoria ei.

Având în vedere tendinţa unor state europene de a căuta în izolare soluţii la probleme precum migraţia, cum pot fi „puse la lucru” instrumentele clasice de întărire a legăturilor între continente? De exemplu francofonia, dacă avem în vedere axa Europa-Africa?

Francofonia este o reţea mondială de practici culturale de o bogăţie nemaipomenită. Plusvaloarea ei constă în aceea că oferă un spaţiu al cunoaşterii, al dialogului, al schimburilor de idei şi de valori, un spaţiu bazat pe încredere, pe respectul diferenţei şi pe sprijin reciproc. Să vă dau un exemplu: relaţiile politice şi diplomatice dintre România şi Senegal au fost mereu excelente, iar asta şi pentru că limba franceză, limba lui Senghor, dar şi a lui Ionescu sau Cioran, a servit atât de bine de facilitator, de stimulent al cunoaşterii şi apropierii. Sunt două ţări ataşate deopotrivă Francofoniei (cu majusculă desemnând ansamblul instituţiilor politice, administrative, academice, ştiinţifice, mediatice create de către vorbitorii de limbă franceză), dar şi francofoniei (cu minusculă, adică membri simpli compunând în mod activ uriaşa comunitate francofonă mondială). Sunt două ţări care au ştiut să îşi pună în comun acest ataşament pentru limba franceză, pe care s-au clădit în timp alte proiecte. De aceea, până şi azi, ori mai ales în zilele noastre, Francofonia va putea însemna ceva pozitiv câtă vreme va şti să asculte aspiraţiile celor care vorbesc limba franceză, ca limbă nativă, limbă oficială sau limbă aleasă. Împărtăşesc pe deplin părerea celor care cred că limba franceză nu este depozitara anumitor valori mai mult decât orice altă limbă. Drepturile omului, statul de drept sau democraţia nu se declină mai uşor sau mai impetuos dacă sunt revendicate, practicate în limba franceză. Aceasta este un vehicul neutru, a cărui orientare trebuie să ţină seama de evoluţiile globale, continentale sau regionale. Cu alte cuvinte, francofonia africană, aflată într-o expansiune formidabilă (datorită pur şi simplu exploziei demografice de pe continent), dar într-o tot mai profundă criză de identitate, pe fondul revendicărilor de limbă naţionale, are puţin de-a face cu francofonia din Europa de Est, care balansează azi de la francofilia de secol XIX înspre alegerea de oportunitate pentru studenţi, cercetători, oameni de afaceri, care pot găsi în cunoaşterea limbii franceze un avantaj pe piaţa ideilor sau a muncii. Alegând limba franceză pentru proiectul său de carieră, un tânăr malgaş, român sau belgian nu fac apel la aceleaşi motivaţii. Dar făcând această alegere, ei au o şansă suplimentară de a se întâlni şi de a-şi face cunoscute unul altuia greutăţile, ambiţiile, reuşitele.

Aflăm din datele disponibile că peste 25% dintre români vorbesc franceza, oarecum un record pentru o ţară în care aceasta nu este limbă oficială. Ce avantaje şi-a creat România pornind de la o asemenea stare de fapt?

Într-adevăr, România rămâne un exemplu în spaţiul francofon pentru numărul mare de locutori de limbă franceză. Dar nu mai e un secret pentru nimeni că acest număr scade pe an ce trece. Motivele acestei scăderi ar merita incluse la un moment dat într-o analiză de politici publice sau în studii de prospectivă. Dar atâta câtă mai e, francofonia românească nu reuşeşte pe deplin să valorifice avantajele de care dispune. Să vă dau un alt exemplu: în instanţele înalte ale Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, din care fac parte aproape şaizeci de state şi care poate fi o tribună extraordinară de exprimare şi de apărare a intereselor României, nu regăsim nici un reprezentant al ţării noastre, spre deosebire de multe ţări africane care îşi promovează poziţiile internaţionale prin intermediul unor reprezentanţi permanenţi în structurile de conducere ale OIF. Francofonia românească funcţionează în continuare graţie unor oameni inimoşi, din Ministerul Afacerilor Externe şi mai ales din universităţi, dar nu este integrată în nici una din strategiile diplomaţiei româneşti, ori ale Guvernului României, ale administraţiei publice sau mediilor economice şi de afaceri. Într-o lume concurenţială, participarea la Francofonie este o oportunitate, pe care noi nu o valorificăm la întregul ei potenţial. Există resurse umane competente în România, după cum găsim oameni foarte valoroşi în toate locurile importante ale francofoniei (Franţa, Belgia, Canada, Maghreb), profesori, cercetători, oameni de afaceri, întreprinzători, funcţionari etc. Dar e nevoie ca performanţele lor să poată fi recuperate din zona folcloricului sau a ştirilor bune de la sfârşitul unui jurnal televizat pentru a fi capitalizate într-o strategie coerentă, parte a unui proiect mai larg de afirmare internaţională a României.