Sari la conținut

Monstruoasa minciună pe care s-a clădit cultul lui Iulian Vlad

Ce potop de elogii la moartea fostului șef al Securității, Iulian Vlad! Este aproape incredibilă nerușinarea celor care încearcă să-l transforme în erou. La fel ca și nerușinarea cu care susțin că, alături de Vlad, au apărat și apără această țară când tot ceea ce au făcut și fac este să o fure sistematic, condamnând-o la sărăcie și la mediocritate.

De ce nu este, totuși, o surpiză, că atât de multe voci își asumă deschis admirația și recunoștiința față de Iulian Vlad? Pentru că acesta a fost unul dintre arhitecții din umbră ai metamorfozei securiștilor în capitaliști. El i-a ajutat nu doar să scape de procesele în care ar fi trebuit judecate miile de crime pe care le au pe conștiință, ci și să se îmbogățească și să păstreze puterea după ce s-a stins valul de furie care s-a ridicat împotriva lor în decembrie 1989. Cum să nu le fie recunoscători Șefului?

Dincolo de această explicație simplă și clară, există însă și un nivel mai profund al discuției. Care pleacă de la faptul că Iulian Vlad este văzut de mulți dintre subalternii săi ca omul care a vrut să blocheze forțele pro-KGB, conduse de Ion Iliescu, să preia conducerea României după executarea lui Ceaușescu. Și care a eșuat, plătind pentru gestul său patriotic cu ani de închisoare și cu marginalizarea, în timp ce alți stâlpi ai sistemului ceaușist au revenit rapid în prim plan.

După toate aparențele, există argumente serioase în sprijinul acestei teorii. Mai mult, se pare că înfrângerea frontului pro-rus care a acaparat statul începând cu ianuarie 1990 și chiar joncțiunea ulterioară dintre serviciile de informații românești și cele occidentale ar fi beneficat de sprijinul său direct.

E foarte posibil să fie așa. Dar eventualele merite post-1990 nu pot ascunde tragediile de care se face vinovată Securitatea condusă de el. Și nu doar atât. Atitudinea de frondă față de Uniunea Sovietică, în timpul lui Ceaușescu, nu justifică agresiunile împotriva propriului popor comise de marea majoritate a securiștilor.

În urmă cu trei ani am scris în detaliu despre monstruoasa minicună pe care a fost clădită narațiunea perversă că Securitatea merită recunoștiința noastră pentru că ne-a protejat de ruși sau de alte forțe străine ostile:

”Nu poți să citești cărțile lui Larry Watts, „Ferește-mă, Doamne, de prieteni“ și „Cei dintâi vor fi cei din urmă“, în special, și să nu te apuce o tristețe infinită. Câtă distrugere și suferință inutilă au pricinuit acestei țări prostia și lipsa de caracter și de curaj ale conducătorilor ei!

Sutele de documente oficiale la care istoricul american face trimitere în cărțile sale arată, fără dubiu, că o mare parte din Securitatea lui Ceaușescu, cu acesta în frunte, chiar a avut o poziție ferm antisovietică. În special în ultimii ani de comunism, România nu a ratat nici o ocazie să se opună pe față tuturor planurilor URSS.

Deși au existat rețele de securiști care au jucat dublu, servind în primul rând interesele Moscovei, majoritatea liderilor Securității, într-adevăr, nu au executat planurile sovieticilor. Și asta cu toate că, pe măsură ce românii se încăpățânau să reziste încercărilor de infiltrare coordonate de la Kremlin, acestea deveneau tot mai dese și tot mai agresive.

Revelația dramei pe care am trăit-o în acei ani vine o dată cu întrebarea fundamentală ce nu poate fi evitată după lecturarea avalanșei de dovezi, întinse pe zeci de ani, care demonstrează că România nu a acceptat dominația totală a URSS în acest spațiu: „Și la ce ne-a folosit? Nouă, cetățenilor simpli ai acestei țări, la ce ne-a folosit?“.

Da, evident că Nicolae Ceaușescu și toți cei ce l-au încurajat să ia această poziție au procedat corect, în 1968, condamnând invadarea Cehoslovaciei. Da, evident că a fost în interesul României politica foarte consecventă de a bloca toate încercările Moscovei de a prelungi statutul de colonie pe care ni l-a impus la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Da, a te opune sovieticilor în acei ani era un act de mare curaj, și da, a fost nevoie de multă inteligență și pricepere pentru a le ține piept.

Dar pot fi considerate toate aceste decizii de frondă antisovietică, fie ale lui Dej, Ceaușescu, sau ale unor secunzi din PCR și ale multor capi ai Securității, acte autentice de patriotism? Putem vorbi cu adevărat de patriotism în cazul elitei României comuniste, câtă vreme, în timp ce se mândreau, probabil, în sinea lor, cu faptul că ne apără de o agresiune externă, ei își agresau, la rândul lor, cu brutalitate, propriii cetățeni? Pe toți cei din afara castei, dar pe care ar fi trebuit să-i protejeze, întocmai ca pe familiile lor, chiar cu prețul vieții.

La ce ne-a folosit că securiștii noștri patrioți au reușit în bună măsură să-i țină la distanță pe kaghebiști, dacă nu au putut să ne apere de abuzurile criminale sau domestice ale tovarășilor de la comandă?

La ce ne-a folosit că au fost performanți în a dejuca comploturi străine, dacă regimul pe care îl apărau în acest fel a făcut ravagii prin cruzime, prin incompetența crasă pe care a demonstrat-o în administrarea statului, a economiei și a serviciilor sociale, prin sistemul corupt pe care l–a instaurat?

Aproape la nimic. Pentru fiecare securist care avea misiunea de a sta cu ochii pe graniță și pe spioni, sistemul în care funcționau și pe care îl apărau aloca un pluton care să urmărească doctorii care făceau avorturi, pe cei ce îl vorbeau de rău pe Ceaușescu, pe cei ce vroiau să fugă din lagăr, dar mai aloca și 100 de activiști ca să ne convingă că nu avem nici un motiv să fim nefericiți sub conducerea lor.

Am scăpat de rusificare și de exploatarea economică de către o putere străină, dar nu am scăpat de mizerie, de sărăcie, de crime, de pervertirea valorilor, de deprofesionalizarea administrației, de subminarea economiei, de transformarea corupției, minciunii și hoției în mod de viață. Au fost eficienți în a ne apăra de alții, dar nu și de ei. Nici pe noi, dar nici pe ei nu s-au putut proteja de propriile slăbiciuni. Au avut o viață mediocră într-o țară amărâtă.

Îmi revenea constant în minte acest aparent paradox, confirmat ulterior și de toate documentele descoperite de Larry Watts, de câte ori mergeam pe Șoseaua Nordului, în drum spre Herăstrău, pe vremea când nu era asfaltată. Ani buni, mult după ce se construiseră blocurile noi, cu intrări de marmură și portari, proprietarii de apartamente de la un milion de euro în sus și-au condus bijuteriile pe patru roți pe un drum mai distrus decât cel mai distrus drum pe care l-am întâlnit în vreun oraș din Kenya. Când ploua mai tare, aflai că un Ferrari sau un Lamborghini pot fi folosite și ca iahturi.

Nici la 15 ani de la detronarea lui Ceaușescu, locotenenții săi și urmașii acestora nu învățaseră să se apere de ei înșiși. Tot nababi într-o oază de nămol rămăseseră. Deveniseră hoți profesioniști, cu patalama de capitaliști, dar tot nu învățaseră să învingă noroiul.

(...)

Din cauza ambițiilor Rusiei de a redeveni hegemon în această parte a lumii, de cinci luni încoace problema se pune cam în aceiași termeni ca în perioada comunistă. România trebuie să iasă din subdezvoltare și să se apere de riscul unei destabilizări interne, provocată de Kremlin, simultan.

Dacă uzurpatorii lui Ceaușescu nu ar fi irosit sfertul de veac prețios în care Rusia și-a lins rănile și nu a avut bani și chef de expediții armate în țările vecine, noul context ne-ar fi prins mult mai bine pregătiți și cu prima parte a problemei aproape rezolvată, cum e cazul Poloniei. Cu o economie solidă, cu o infrastructură bine pusă la punct și cu o clasă politică serios epurată de trădători și mafioți este mult mai ușor să reziști amenințărilor străine. Nu e, însă, cazul României.

Și mai grav este, însă, un alt lucru. La noi încă există un curent puternic de opinie, printre liderii văzuți și nevăzuți, printre cei ce au fost membri activi ai administrației comuniste și printre unii dintre tinerii cărora le-au predat ștafeta, pentru a îmbrățișa din nou soluția „Ceaușescu“.

Adică, să ne opunem rușilor, să nu le facem decât concesii minimale, să nu renunțăm la scutul antirachetă, să continuăm parteneriatul militar cu SUA, dar în același timp nici să nu ne conformăm imperativelor politice care îi dau dimensiune strategică și pe care le presupune și apartenența la UE.

După cum am scris în detaliu în urmă cu patru luni, soluția „Ceaușescu“ descrie, în esență, dorința unor lideri actuali de a se proteja în egală măsură de ruși, dar și de presiunile vesticilor, pentru continuarea reformării țării.

Pentru că exact asta s-a întâmplat, de fapt, în perioada dictaturii comuniste, sub acoperirea misiunii nobile de protejare a țării în fața agresiunii rusești. Iar între doctrina ceaușistă a „neamestecului în treburile interne“ și refuzul prezent al politicienilor, magistraților, ofițerilor de informații, militarilor de a contribui la modernizarea statului și de a renunța la jefuirea banului public nu este, de fapt, nici o diferență.

Înainte de 1989, una dintre justificările patriotice valide pentru a lupta împotriva imperialismului sovietic era aceea ca românii să nu fie supuși aceluiași control opresiv pe care KGB-ul îl exercita asupra sovieticilor; ca românii să nu îndure aceleași lipsuri ca ei; să ne bucurăm de o libertate de mișcare de care ei nu aveau parte; să avem șanse mult mai mari de a ne împlini toți, ca indivizi, potențialul și de a fi fericiți cum sovieticii nu au fost.

Și ce am primit în schimb? Mai multă poliție politică, o sărăcie și mai cruntă, mai puțină libertate de mișcare și mai multă nefericire decât au avut parte sovieticii în ultimele două decenii dinaintea căderii Cortinei de Fier. Acestea au fost mărețele împliniri ale unui regim care a fost întrecut în brutalitate și primitivism doar de stalinism și de dictaturile sălbatice din Asia și Africa.

Ar fi fost imposibil să ne protejăm de rusificare și să avem și o viață decentă? Nu. Nivelul de trai mai ridicat de care au avut parte polonezii, ungurii și cehoslovacii nu s-a datorat loialității majorității conducătorilor lor față de Moscova (cât se poate de reală și profundă), ci modului în care aceștia și-au condus țările.

În România, pe de altă parte, deși condusă de lideri mult mai antisovietici decât ai vecinilor, agresivitatea poliției politice față de propriii cetățeni nu a fost proporțională cu încercările de infiltrare a KGB-ului, ci cu cruzimea și slugărnicia majorității securiștilor autohtoni.

Degeaba au rezistat comuniștii și securiștii români dominației URSS, dacă alternativa pe care ne-au oferit-o a fost o dictatură comunist-naționalistă, de inspirație nord-coreeană, care a involuat rapid de la frondă antisovietică la un model paranoid de luptă cu toată străinătatea, mai puțin „pretenii“ din Africa.

Dar nu atât poziționarea față de străinătate explică de ce regimul trecut a fost falimentar, cât mai ales incapacitatea de a administra țara eficient și de a asigura un nivel decent de trai. Și asta pentru că loialitatea față de lider, partid și structuri, demonstrată inclusiv prin intensitatea urii față de dușmanul extern, a ajuns să conteze de o mie de ori mai mult decât competența și onestitatea.

Chiar nu puteau conducătorii României comuniste să se lupte și cu rușii, dar să își hrănească poporul și să nu-l mai hărțuiască cu Securitatea pentru tot felul de culpe, derizorii sau inventate? Chiar nu au putut să ne lase să respirăm un pic?

Se pare că nu. Și nu din cauza sovieticilor, evident, ci a prostiei și a excesului de zel în demonstrarea loialității față de tribul de la putere. Prima a împiedicat valorificarea resurselor imense pe care această țară le avea și le are, în timp ce a doua i-a transformat pe unii în asupritorii celorlalți.

Dușmanii noștri interni au fost slăbiciunea celor deștepți și agresivitatea celor proști, din societate, dar mai ales din conducerea statului, care au permis ca modelul de conducător ce s-a replicat la toate nivelurile, până a ajuns să sufoce statul, să fie cel al incompetentului hoț, incapabil de vreo performanță pozitivă, zbir cu subalternii, slugarnic cu șefii, obsedat doar cum să rămână în funcție și să fure cât mai mult.

Da, ne-am apărat foarte bine de ruși, dar nu am fost în stare să ne apărăm de specia aceasta canceroasă de români care omoară tot ce atinge. Puținii activiști și securiști de vârf ce așteptau, justificat, recunoaștere pentru că ne apărau de ruși au pierdut războiul cu acest inamic din interior care s-a dovedit la fel de periculos ca și sovieticii. În final, România nu a fost distrusă de colonizarea sovietică, ci de cea pusă în operă de suboamenii crescuți printre noi.

În ciuda acestui eșec teribil, care a marcat toată perioada comunistă, există și azi politicieni și alți oameni încă influenți în stat care ne propun același model. Toată rezistența la lupta anticorupție, la modernizarea statului, la promovarea valorilor și competenței, la respectarea unor criterii ferme de integritate, protecția baronilor, folosirea unor jurnaliști abjecți pentru a spăla pe creier mulțimea nu înseamnă decât o încercare de a perpetua un model de societate divizată radical între stăpâni și slugi, cu nimic diferită de cea peste care domnește Vladimir Putin.

„Da, o să ne batem în continuare cu rușii, dar și cu capitaliștii ăștia nenorociți care nu ne lasă să fim stăpâni pe moșia noastră cum ne taie pe noi capul“ – așa ar suna crezul tuturor celor ce se opun reformării în profunzime a țării. Asta au făcut înainte de 1989, asta au făcut și după, asta vor să facă în continuare (…)”