Sari la conținut

Regele a murit. Nu înainte de a-şi vedea duşmanii învinși

"Ce să caute vineri? Şi la ora două? Există un cadru normal al relaţiilor cu cetăţeni străini sau cei care vor cetăţenie. Trebuie să depună cerere pentru a obţine viza, care să fie însoţită de o motivaţie corespunzatoare. Nu a făcut-o până acum”, spunea Ion Iliescu, acum peste 20 de ani. Astfel reintra Regele Mihai I în viaţa românilor, după patru decenii de absenţă impusă sub presiunea kalaşnikovului bolşevic.

Ion Iliescu, liderul de atunci al unei Românii tocmai ieşită de sub tutela comuniştilor pentru a fi capturată de eşaloanele doi şi trei ale sistemului, ţinuse să îl mai umilească o dată, deopotrivă din raţiuni pragmatic şi ca ofrandă adusă înaintaşilor săi roşii.

Cuvintele aspre ale lui Iliescu şi-au găsit o transpunere brutală în realitate de două ori: în 1990, Regele Mihai I a fost întors din drum de pe autostrada Bucureşti-Piteşti, iar în 1994 o nouă tentativă a sa de a intra în România, doar pentru a participa la un simpozion legat de evenimentele din 1944, s-a încheiat fulger - pe Aeroportul Otopeni. Şi nici la înmormântarea lui Corneliu Coposu, un an mai târziu, nu a avut voie să participe. Bolşevisme!

Oricum, timp de un deceniu, nici măcar rarele momente de oarecare clemenţă din partea regimului Iliescu nu au însemnat altceva decât o uşă din dos deschisă cu silă pentru cel a cărui simplă prezenţă transmitea deja enorm... avea darul de a întina "nobilele idealuri" ale comuniştilor. 

Un alt capitol ruşinos din istoria noastră post-decembristă e faptul că peste 20 de ani au trebuit să treacă de la prăbuşirea comunismului pentru a i se permite să vorbească de la tribuna Parlamentului. În total, după cum observa însuşi Regele Mihai în discursul rostit în acea zi de 25 octombrie 2011, se scurseseră "mai bine de șaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară națiunii române de la tribuna Parlamentului".

Este fundamental să ne amintim toate acestea şi nu atât prin prisma afrontului nepermis adus unei personalităţi istorice de calibrul Regelui Mihai, cât prin faptul că au fost expresia vie a devierii fără drept de apel a unei întregi ţări de la direcţia corectă.

Regele însuşi a ţinut să puncteze în acest sens, în Parlamentul României. Şi nu neapărat prin cuvintele alese atunci, cât mai ales prin gestul demn de a refuza să dea mâna cu Ion Iliescu. Un gest la baza căruia, putem fi liniştiţi, nu a stat ranchiuna sau altceva de ordin personal, ci sentimentul suveranului că are datoria de a le arăta conaţionalilor ce este drept şi ce e, totuşi, strâmb.

Este fundamental să ne amintim toate acestea nu pentru a rămâne definitiv cramponaţi de trecut, ci pentru a fi în stare să ne raportăm corect, acum cel puţin, la viitor.

Dacă Regelui Mihai i-ar fi fost permis să urce pe tron în 1990, cu siguranţă faţa României ar fi fost alta decât chipul hâd pe care i l-a sculptat dictatura comunistă şi pe care nu i l-a tratat cum trebuie orânduirea democratică. Dacă măcar ar fi fost lăsat să se implice în viaţa cetăţii, fie şi de pe alte poziţii decât cea de Rege în exerciţiu, tot am fi avut enorm de câştigat. Din nefericire, nici una, nici alta nu s-a întâmplat.

Dacă suntem mai săraci azi, la propriu, dar mai ales la figurat, ei bine este tocmai pentru faptul că în 1990 şi anii care i-au urmat imediat, România a ratat un număr mare de starturi. Destinul post-decembrist al Regelui Mihai e, dacă vreţi, personificarea marilor ocazii pierdute de această ţară, odată scuturată blana de lup a comunismului. În destinul său regăsim neputinţa unei naţiuni întregi de a se privi lucid în oglindă, de a identifica momentele-cheie din viaţa ei, de a fructifica oportunităţi şi a evita pericole, de a se îngriji de viitor cu aceeaşi eficienţă cu care, uneori, s-a rătăcit în meandrele prezentului.  

Mai mult ca sigur, Regele Mihai a înţeles din prima cum vor arăta următorii 15-20 de ani de după Revoluţie, abordând frontal această nouă doză de nefericire care-i fuzese hărăzită deopotrivă lui şi ţării.

Tot el a fost printre puţinii înţelepţi ai tranziţiei care au rămas credincioşi esenţei. În cazul său, refuzând să amestece lucrurile şi, astfel, să alimenteze infuzia de relativism pe care regimul Iliescu începuse încă din primele ore să o administreze unei societăţi care nu-şi dădea seama ce i se întâmplase şi nici câtea minuni ar fi putut face cu mâinile ei.

Pentru că a rămas credincios esenţei, avem şi explicaţia pentru care Regele a refuzat să candideze la preşedinţie, atunci când dinspre partidele istorice s-a conturat o asemenea propunere. Din nefericire, aproape 20 de ani mai târziu, gestul său memorabil a fost strivit de cel al ginerelui. În 2009, Principele Radu Duda şi-a anunţat oficial intenţia, a chemat şi consilieri americani pentru asta, apoi s-a retras subit. Gestul în sine a lovit necruţător în blazonul Casei Regale, în moştenirea lăsată de Rege, în sacrificiile sale mai ales, dar mai presus de asta a expediat în necunoscut viitorul ideii de monarhie, ca şi pe al unei întregi galerii de simboluri. 

Regele pleacă, lăsând goală Casa Regală. Nu, însă, şi România. Amintirea şi moştenirea sa au şanse mai mari ca oricând în istoria noastră post-decembristă să lase urmele cuvenite în modelarea viitorului. România a început să se trezească, dovadă modul în care societatea reacţionează la atacurile prin care, încercând să demoleze statul de drept, vechea gardă încearcă să-şi ia revanşa după înfrângerea suferită prin intrarea României în lumea liberă - NATO şi Uniunea Europeană. 

Regele Mihai nu a avut şansa să-şi conducă direct ţara în direcţia asta. În schimb a îndrumat-o - uneori din fugă, alteori ceva mai aşezat, dar niciodată în tihnă - în funcţie de presiunile la care a fost supus. Iar mai presus de toate, a avut răbdare, multă răbdare cu România şi încredere, multă încredere în români. Răsplata a fost pe măsură: a trăit cât să-şi vadă ţara ieşind din comunism, depăşind faza cumplită a anilor '90, integrându-se în spaţiul euro-atlantic şi a trăit suficient cât să-şi audă inamicii post-decembrişti depănând regrete şi rostind vorbe mari despre personalitatea sa. O victorie uriaşă!

„Prezenţa sa în spaţiul public românesc a fost un exemplu de echilibru”, recunoştea, nu demult, chiar Ion Iliescu. În sfârşit, a avut şi el dreptate! Probabil că până şi fostul preşedinte s-a împăcat cumva cu evidenţa, dar mai important e să reţinem că astfel a recunoscut că da: fugărindu-l pe Rege a furat cel puţin 20 de ani din viaţa noii Românii. Şi, în subtext, că da: sunt tot mai mulţi cei care vor parazita memoria Regelui Mihai.

Feriţi-vă de ei zilele astea, vor fi într-adevăr foarte, foarte mulţi!

Iar Casa Regală e goală şi, la cum arată lucrurile azi, doar specia asta o va mai umple pentru o bună, bună bucată de timp.