Sari la conținut

Și România trebuie să aleagă

Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană va genera o reacție în lanț care va zgâlțâi din temelii Europa. Foarte probabil, îi va schimba nu doar fața, ci și destinul. Inclusiv pe al nostru.

Rezultatul referendumului de joi reprezintă doar bubuitul asurzitor al primei falii care se rupe. Îi va urma un cutremur lung, ale cărui consecințe de profunzime nu vor fi simțite de majoritatea cetățenilor decât târziu, pentru că se va derula în ”slow motion” și într-un crescendo aproape imperceptibil. Zumzetul negocierilor avocățești, purtate în Babilonul birocratic de la Bruxelles, nu va alarma pe nimeni.

Magnitudinea schimbărilor ce vor urma va fi înțeleasă pe deplin doar după ce se vor rupe și alte falii. Unele din interiorul Marii Britanii, altele din restul Uniunii Europene. Este inevitabil, dacă judecăm după cum au gestionat marile puteri continentale crize mai mici decât cea actuală și dacă ne uităm la procentele în creștere accelerată cu care sunt creditați secesioniști de toate soiurile. De abia atunci se va vedea ce va mai rămâne din marele proiect european.

Când cutreme mai mici sau mai mari vor zgâlțâi și vor reorganiza constant continentul (nici criza imigranților și nici cea a monedei euro nu sunt închise), când presiunea naționaliștilor și extremiștilor va obliga chiar și cei mai raționali și vizionari politicieni să îmbrățișeze ortodoxia politică neo-tribală, va fi din ce în ce mai greu să găsești solidaritatea trans-națională necesară pentru a susține construcțiile continentale, ample, pe termen lung.

În cel mai rău caz, Uniunea Europeană se va dezintegra. Din ea ar mai putea rămâne, eventual, un nucleu dur de țări grupate într-o formă de asociere mult mai strânsă, confederativă.

În cel mai fericit caz, Uniunea Europeană va îmbrățișa soluția găsită în timpul crizei din 2008 și va deveni un club cu mai multe niveluri de acces, în funcție de mai multe criterii, care vor presupune diverse pachete de drepturi și obligații. Ar fi Europa cu mai multe viteze de care vorbea și se temea Traian Băsescu în 2011.

Unul dintre criterii ar putea fi sănătatea economiei, altul nivelul cheltuielilor bugetare, altul calitatea democrației și a statului de drept. Și poate unul va fi disponibilitatea de sincronizare a politicilor externe față de terți – SUA și Rusia în primul rând.

În felul acesta, Germania și zona nordică s-ar putea proteja de vecinii delăsători din sud și din est. Sau cel puțin ar reuși să-și mai convingă o vreme proprii cetățeni că Uniunea Europeană poate fi salvată și că în noua ei formă le va aduce mai multe beneficii decât dezavantaje.

În plus, le-ar da posibilitatea să-și construiască propriile mecanisme de siguranță, atât pentru protejarea economiilor lor cât și a relațiilor de securitate. Fără a fi nevoie să facă prea multe compromisuri costisitoare de dragul unor europeni mai puțin eficienți și mai slabi. Indiferent însă ce cale vor alege, este evident că după votul de ieri din Marea Britanie, după toate celelalte semne care indică o creștere dramatică a partidelor naționaliste și a celor eurosceptice, trebuie să schimbe ceva. Și vor schimba.

Pentru România, tot ce se va întâmpla cu Uniunea Europeană va avea și un impact intern major. Deoarece UE nu a fost și nu este pentru noi doar un partener comercial sau de politică externă. Rătăcirile partenerilor europeni, slăbirea uniunii din care facem parte vor însemna și că ne vom putea baza mai puțin, sau chiar deloc, pe unii dintre principalii aliați (alături de Statele Unite) pe care i-am avut în efortul de modernizare a României.

De mai bine de zece ani, funcționarii Comisiei Europene reprezintă un sprijin esențial pentru cetățenii acestei țări în lupta lor cu elita infracțională. Fără promisiunea aderării, la început și fără presiunea criticilor venite de la Bruxelles, ulterior, fără teama de sancțiuni, statul român nu ar fi creat, poate, niciodată un DNA eficient, o Înaltă Curte de Justiție curajoasă, o Agenție Națională de Integritate. Și nu ne-am fi apropiat nici măcar de standardele rezonabile de independență ale justiției la care suntem acum.

Fără UE și fără Statele Unite, progresele României s-ar fi măsurat tot în cifrele minuscule de pe scara onestității și profesionalismului regimurilor Iliescu și Năstase. Fără acești aliați, clasa politică nu ar fi fost obligată să respecte nici măcar limitele la care se opresc azi.

Fără sprijinul lor pentru câteva instituții cheie și pentru o mână de oameni curajoși, nu am fi văzut niciodată alaiurile de politicieni, funcționari, oameni de afaceri și magistrați corupți intrând pe porțile închisorilor. Indiferent ce și câte greșeli au făcut în gestionarea Uniunii Europene, nouă ne-au fost de mare ajutor.

Dacă îi pierdem ca parteneri, pentru că vor fi prea preocupați să-și rezolve problemele interne sau pentru că se vor concentra pe construcția unui club mai select, care să le dea mai puține bătăi de cap, vom fi mai singuri în fața eternului inamic: conducătorii noștri obsedați doar cum să ne fure mai temeinic și să se instaleze la putere pe viață.

Iată ce scriam 2011, când ideea unei Europe cu două viteze a început să capete contur: ”Întrebarea fundamentală pentru anul viitor şi poate chiar pentru cei ce vor urma: în condiţiile în care atât Uniunea Europeană, cât şi SUA au probleme economice şi politice majore care, inevitabil, le vor şubrezi puterea de tracţiune, va găsi România forţa interioară de a face singură paşii necesari spre consolidarea statului de drept şi dezvoltare economică?

Dacă Uniunea Europeană se va dezintegra, iar noul nucleu de putere care se va naşte din ruinele ei va fi mai preocupat de propria supravieţuire decât de construcţia unui proiect integraţionist, vom fi suficient de puternici şi consecvenţi pentru a lua neasistaţi şi nesprijiniţi măsurile necesare care să ne asigure o intrare în noua Uniune Europeană, restrânsă şi exclusivistă? Chiar şi dacă noul proces de integrare va dura ani buni? Cât timp vom rezista să repetăm postura de candidat pentru o nouă aderare, care va fi poate chiar mai dură decât cea prin care am trecut până în 2007?

Comparativ cu ce s-a întâmplat în anii premergători primei integrări, răspunsurile la toate aceste întrebări depind mult mai mult de noi şi mult mai puţin de ceilalţi. Dacă în anii 2000 am fost practic târâţi în UE, chiar împotriva voinţei acelor lideri care şi-ar fi dorit ca România să rămână tarlaua lor, de data aceasta va trebui să ne forţăm accesul în noul club european. Va trebui ca noi să convingem că merităm să stăm alături de elita continentului şi nu să ne lăsăm convinşi că este spre binele nostru să fim responsabili şi competitivi.

Iar efortul de convingere va fi incomparabil mai dificil. După ce s-au fript o dată cu o integrare făcută după tipicul planurilor cincinale, alegătorii ţărilor care au achitat nota de plată vor avea grijă să nu mai repete aceleaşi greşeli şi să nu închidă ochii la corijenţele elevilor delăsători.

Cei ce se agaţă de speranţa că actuala Uniune Europeană nu se va destrăma, că s-au consumat prea multe resurse şi speranţe pentru a ne mai întoarce la vremurile pre-Maastricht ar trebui să citească în detaliu declaraţiile şi concluziile summitului european din 8-9 decembrie 2011. Marea schismă a început deja!

Singurul detaliu care ne împiedică să percepem adevărata magnitudine a evenimentului este hotărârea ca ruptura să nu se producă brutal. Decizia Marii Britanii de a nu se alătura noilor standarde de politică economică este doar primul pas.

Pentru restul ţărilor, care s-au declarat în principiu de acord cu dogma fiscală germană, testul de voinţă şi capacitatea reală de a implementa măsurile convenite la Bruxelles vor fi cele ce vor despărţi cu adevărat apele. Ele ar putea remodela raporturile economice şi politice pe continent în mai puţin de cinci ani până a-l face de nerecunoscut pentru cineva care crede că actuala formă a Uniunii Europene este de neclintit.

Unde se va afla România? În interiorul zonei euro sau în afara ei, în spaţiul tulbure în care restul economiilor, deşi conectate la centrul continentului, vor încerca să supravieţuiască pe cont propriu? Va adera la o comunitate de state cu reguli dure, în care spaţiul de manevră permis pornirilor "individualiste" va fi din ce în ce mai mic, sau va rămâne să-şi savureze independenţa şi autonomia, chiar şi cu preţul subdezvoltării, al sărăciei cronice?

În clipa de faţă, răspunsul celor ce deţin puterea reală în România este fără echivoc: mergem pe prima variantă, indiferent cât de greu ne va fi. Dar cât de mult valorează acest răspuns? Cât de puternic este susţinut de toţi cei ce au un cuvânt de spus în astfel de decizii? Este unanimitate sau majoritate în această chestiune? Este o majoritate solidă sau una fragilă?

Dintre cei ce astăzi susţin această orientare, câţi vor rămâne ferm pe poziţii dacă lucrurile se înrăutăţesc în Europa, dacă forţa şi coerenţa proiectului continental se şubrezeşte într-atât încât Uniunea Europeană, chiar şi sub forma unui club select, nu va mai rămâne opţiunea unică sau măcar evidentă pentru orientarea strategică a României?

Cu o mare probabilitate, putem da deja un răspuns uitându-ne la modul în care cei mai mulţi politicieni se poziţionează faţă de problema corupţiei, a privilegiilor lor, a responsabilităţii fiscale, a politizării administraţiei, toate elemente-cheie ce definesc ataşamentul sau dispreţul pentru valorile care stau la baza idealului european.

Dacă proiectul european se va fisura grav, este aproape sigur că marea majoritate a politicienilor vor milita făţiş sau subversiv ca România să rămână în afara zonei euro, pentru ca de fapt să redevină paşalâcul lor. O ţară condusă ca o turmă, în care casta aflată deasupra legii ia totul, iar mulţimea - resturile.

Care vor fi argumentele lor? Amintiţi-vă de anii '90 şi citiţi declaraţiile din 2011 ale lui Victor Ponta şi Crin Antonescu. De ce să ne hotărască alţii soarta, noi suntem mai proşti? Occidentul nu ne vrea binele, ci doar să ne exploateze! Nu ne vindem ţara! Cine are încredere în Merkel şi Sarkozy o să păţească precum Grecia! Giorgios Papandreou a fost sacrificat de bănci! De ce avem nevoie de sacrificiile pe care ni le cere Europa?

Cei ce ar câştiga ar fi, din nou, cei ce, sub pretextul că ne ţin departe de relele capitalismului şi de putreziciunea Occidentului, ar recupera rapid toată puterea pe care au pierdut-o. Şi care ar deveni din nou ce-au fost şi mai mult decât atât, în timp ce România s-ar reîntoarce, uşor, uşor, în zona gri pe care credeam că am părăsit-o definitiv odată cu intrarea în Uniunea Europeană şi NATO.”

La cinci ani de când am scris textul de mai sus, semnalul de avertizare dat de Marea Britanie față de politicile de austeritate promovate de Germania s-a trasnformat în Brexit. Toate pericolele descrise mai sus, cele externe și cele interne care le vor urma, au revenit în forță.

Deja se simt efectele problemelor interne din UE. Crizele multiple de gestionat în paralel le lasă mult mai puțin timp și energie funcționarilor europeni pentru a sta cu ochii pe politicienii români, cum au făcut-o ani de-a rândul. Seria de voturi împotriva începerii urmăririi penale împotriva unor parlamentari și foști miniștri ar fi fost criticată vehement de ambasadorii UE, dacă s-ar fi întâmplat acum doi-trei ani.

După votul prin care Corlățean a scăpat de dosarul votului în străinătate nimeni nu a scos o vorbă. Deși frauda a avut loc sub nasul europenilor care atunci s-au declarat revoltați. Acum de ce nu li se mai pare revoltător că autorul este lăsat să scape printr-un vot rușinos în Parlament?

Pentru că Europa nu mai are timp și pentru problemele noastre. Le are pe ale ei. De ale noastre va trebui să ne ocupăm doar noi, așa cum a fost și este și firesc. Indiferent cât de pregătiți ne simțim de luptă, de data aceasta suntem (aproape) pe cont propriu. Și va trebui să ne ridicăm la înălțimea provocărilor. Va trebui să alegem fiecare dintre noi dacă vrem să ne întoarcem de unde am plecat, sau dacă ne vom pune pielea la bătaie pentru a apăra tot ce a fost câștigat în ultimii ani.

Singurul sprijin consistent pe care mai putem conta este cel al Statelor Unite. Pentru a compensa retragerea europenilor, dar mai ales pentru a ne fi alături în fața amenințărilor lui Putin. Însă și în Statele Unite urmează alegeri cruciale. Care ar putea, deasemenea, să determine schimbări majore. Inclusiv în politica americană în Europa.

În astfel de momente trebuie să realizăm cât rău ne-au făcut acei lideri care din 1990 încoace au ratat numeroase oportunități pentru a ne întări. Din păcate, nu am profitat suficient de vremurile de liniște și prosperitate. Vin vremuri grele și ne prind tot într-o casă de chirpici.

Puteți urmări Opinii și Analize care explică actualitatea pe Facebook