Sari la conținut
News Alert

1989, anul care a schimbat lumea. „Degeaba”?

Manifestanți pe străzile Bucureștiului în decembrie 1989 FOTO: ro.wikipedia.org

„Degeaba?”

Aşa se numea spectacolul lui Tudor Gheorghe de aseară, 22 decembrie 2014. Uite că nu a fost degeaba! O fi fost, pentru mulţi dintre noi, greu sa sărim din lagărul ceauşist direct în lumea liberă. Am ieşit cu greu din pădurea comunismului direct în lumina orbitoare a libertăţii. Pentru cei care au vârsta fiicei mele, Elena, 21 de ani, nu a fost degeaba...

Zilele astea am fost foarte răvăşit sufleteşte. Acum 25 de ani, pe 21 decembrie, am ieşit furios din casă. Eram în stare să îl omor, să-i beau sângele, dacă-l întâlneam pe Ceauşescu. Strigam ca un nebun pe străzi, poate doar ca să mă asigur că pot să mă exprim liber la mine acasă, în oraşul meu: Jos Ceauşescu, Jos comunismul!

Eram cu trei prieteni, la Intercontinental. Pe la orele 21 nu era foarte multă lume. În mod ciudat, luminile de pe stradă erau aprinse, deşi în acele vremuri era o beznă groaznică pe Bulevardul Magheru şi chiar şi la Universitate. Luasem şi câinele cu mine, Shick îl chema, un boxer tigrat de numai un an de zile. Nu eram speriaţi deloc, nu păream a fi înconjuraţi sau urmăriţi de cineva. Doar câţiva miliţieni, "sectoriştii" cu care eram obişnuiţi să-i vedem zilnic pe străzi, cerându-ne să ne legitimăm, cu sau fără motiv. Se ascunseseră prin ganguri sau pe scările blocurilor şi păreau nedumeriţi, uşor speriaţi. Lumea nu-i băga deloc în seamă, deşi sentimentele populaţiei din anii comunismului nu erau foarte prietenoase la vederea uniformei de miliţian. Noi, "revoluţionarii",  eram într-o baie de fericire colectivă care electrizase pe cei aflaţi în piaţă.

Mulţi copii fugiseră singuri de acasă şi erau bucuroşi că au ce face în seara aceea blestemată. Ne zbenguiam fericiţi prin mijlocul Pieţei Universităţii şi respiram un aer cu parfum de libertate. Foarte mulţi erau extrem de tineri şi îmi păreau că veniseră cu clasa la o serbare şi erau bucuroşi că au scăpat de tovarăşa dirigintă. M-am înâlnit cu foarte mulţi colegi de la institutul de cercetare unde lucram, cu foşti colegi de facultate sau cu prieteni din adolescenţă. Eram foarte miraţi de ceea ce se întâmplase, comentam cu toţii că acest lucru trebuia să se fi petrecut mai demult şi aveam cu toţii certitudinea că am scăpat de greutăţile îngrozitoare la care fusesem supuşi de regimul dement de teroare ceauşistă. Nimeni nu se gândea, în acele momente, că vom avea dreptul la paşapoarte, că vom putea sa călătorim unde vrem în lumea asta, că vom avea mâncare, căldură în apartamente, salarii mai mari sau alte lucruri care pentru noi, românii din acele vremuri, erau de neconceput. Toţi ne gândeam că vom fi liberi şi atât!

Pe la ora 22 au început să vină nişte basculante dinspre Bucur Obor. M-a mirat că, deşi erau maşini civile, obişnuitele camioane care cărau molozul de la cartierele şi bisericile demolate, şoferii aveau uniforme de soldaţi. Au oprit în faţă la restaurantul Dunărea, unde este fântâna de la Universitate, şi au început să basculeze navete din lemn în care erau sute de sticle de coniac, vodkă de import şi alte băuturi străine care nu se găseau în magazine. Era o momeală????? Nu ştiam atunci! Lumea nu s-a repezit să ia sticlele care se rostogoleau pe asfalt. Mai degrabă priveam ca pe o curiozitate acest gest de neexplicat pentru noi în acel moment.

Printre noi au apărut câţiva bărbaţi tineri şi foarte îndrăzneţi. Acum ştim cum îi cheamă.... Dan Iosif, Nica Leon etc. La îndemnul lor am început să cărăm mesele, scaunele şi jardinierele aflate pe terasa restaurantului Dunărea. Le-am îngrămădit, unele peste altele, în mijlocul străzii, chiar în dreptul restaurantului Pescarul, vis-a-vis de Hotelul Intercontinental. Pe aşa numita "Baricadă", rămasă celebră din acea noapte, s-a suit Dan Iosif şi a început să strige Jos Ceauşescu, Jos comunismul şi alte lozinci care, deşi le rostisem şi eu mai înainte, căpătau o notă de autoritate, părea ceva care este spus oficial şi nu strigat de gloată în stradă. A fost momentul în care mi-am dat seama că lucrurile devin din ce în ce mai serioase, că nu este doar un vis al mulţimii din stradă. Ceea ce mi s-a părut foarte dubios era că Dan Iosif vorbea de la un megafon portabil - portavoce, mai precis. Pe acea vreme, aşa ceva nu se găsea nicăieri de cumpărat sau de "procurat" decât de la miliţie sau de la securitate. Dacă aveai maşină de scris nedeclarată la miliţie, portavoce sau valută, riscai peste 20 de ani de temniţă grea (amintesc cititorilor tineri că nu se inventaseră telefoanele mobile, internetul şi nu existau calculatoare personale pe atunci). El de unde "făcuse rost" de aşa ceva, chiar în noaptea aceea?????

Pe la ora 23 au apărut sute de scutieri. Au făcut o blocadă şi ne-au izolat între Piaţa Universităţii şi Sala Dalles. Erau blocate, cum am constatat mai târziu, şi celelate străzi colaterale. Sub copertina de la Intercontinental erau trupe de la Securitate înarmate de război. Făcusem armata şi ştiam ce înseamnă acest lucru. Aveau ordin de luptă şi aşteptau semnalul. Străzile erau blocate de maşini de pompieri şi autobuze, cu număr de armată, pline cu soldaţi îmbrăcaţi în civil. Erau aceeaşi care se înşirau zilnic de-a lungul traseului pe care trecea maşina lui Ceauşescu. Se oprea toată circulaţia, nu mai aveai voie să traversezi strada şi toată lumea îl aştepta să treacă. Ca din pământ, apăreau aceşti "civili", îmbrăcaţi toţi aproape la fel şi care făceau un culoar viu la marginea trotuarului. Aveau figuri de roboţi şi stăteau numai cu faţa la pietoni. Îi văzusem de nenumărate ori, locuiam pe lângă Calea Dorobanţi în acea vreme şi ştiam de ce sunt pregătiţi să facă.

Lumea din piaţă striga, încurajată de megafonul lui Dan Iosif, aceleaşi lozinci anticomuniste. Din locul unde eram eu, sunetul se lovea de tavanul copertinei de la intrarea în Hotelul Intercontinental, acolo unde erau comasate trupele de la securitate echipate de război. Ca o ironie a situaţiei, ecourile strigătelor noastre din mijlocul străzii, de lângă baricadă, se întorceau la loc, către mulţime şi ne dădeau impresia că şi acei soldaţi cumpliţi au fraternizat cu noi şi strigă Jos Ceauşescu. Ce iluzie sinistră am avut atunci!!!!! Ei aşteptau ordinul de luptă şi eu eram inamicul. Fusesem şi eu soldat şi ştiam ce înseamnă asta.

Nu părea prea bine ce se pregătea, dar nu mă interesa deloc. Continuam să strig şi eram fericit! Dusesem câinele acasă ceva mai devreme, luasem ceva ţigări şi chibrituri. Aveam "provizii".... Practic fugisem de acasă, căci soţia încuiase uşile ca să nu plec iaraşi la Universitate..... Oare ar fi fost bine să nu plec? Să stau "degeaba" acasă??? Mi-am pus această întrebare mulţi ani după aceea.

La ora 24 am auzit sutele de soldaţi înarmaţi, care ne înconjurau, cum bagă glonţ pe ţeavă. Concomitent, miliţienii ascunşi prin te miri ce locuri au ieşit la atac. Spărgeau cu mânerul pistolului toate vitrinele magazinelor aflate în zonă. Mi-am dat seama că se dăduse acel ordin de atac. Pe unde fug????? Printre ei???? Imposibil.

Militarii din spatele scutierilor, au început să tragă cu trasoare. În plan vertical. De la nişte autobuze, pe care erau montate difuzoare, se auzea o voce caldă şi liniştitoare care ne spunea să mergem, în ordine, la metrou şi să plecăm acasă la familiile noastre. Era ceva înregistrat pe bandă căci se repeta obsesiv. După ce trăgeau soldaţii în aer, se auzea acea voce de pe bandă. Lumea era foarte speriată. Am văzut câţiva cum cad pe lângă mine. Am crezut că leşinau de frică. Nu era aşa! Sub ei, cei căzuţi în poziţii nefireşti pentru un simplu leşinat, se prelingea mult sânge. O fată era disperată că prietenul ei nu se ridica de jos. Ţipa la el să se ridice ca să fugă împreună. L-am întors eu cu faţa în sus şi am văzut că era împuşcat în frunte. În mod reflex, am luat-o pe fata aceea şi am fugit amândoi către metrou. I-am dat brânci pe scări şi m-am furişat pe lângă clădirea Universităţii. Speram să fug pe strada Academiei. Nu se putea! Aceiaşi scutieri, soldaţii care trăgau în sus cu trasoare, aceleaşi autobuze cu "civili". M-am lipit de clădirea Universităţii, chiar pe colţ. Am văzut, atât pe Hotelul Intercontinental, cât şi pe Teatrul Naţional, focuri de armă. Pe acoperişuri!!!!!!

Când soldaţii trăgeau în sus cu trasoare, de pe clădiri se trăgea cu luneta în populaţie. Am fost apucat de doi zdrahoni şi, fără vorbe, am nimerit şi eu în staţia de metrou. Se circula într-un singur sens, doar către Berceni. Hm! Eu stăteam la Piaţa Romană...... Ceva era ciudat! Părea o ambuscadă. M-am furişat printre coloane, dar m-au găsit şi împachetat în metrou. Am coborât, toţi pasagerii, la staţia Constantin Brâncoveanu. Ne-au urcat, cu arma la ceafă, în nişte camioane militare. Era vreo 2 noaptea. Deoarece cunosc bine zona, mi-am dat seama că am pornit către închisoarea de la Jilava. Ştiam ce mă poate aştepta acolo şi mă gândeam cum să fug. La Gara Progresu, peste şoseaua către Giurgiu, este o şină de cale ferată cu barieră, o ştiam foarte bine. Acolo mă pregăteam să sar din camion. Aşa am făcut, când a încetinit camionul. Dar, din păcate, se gândiseră şi ei la această posibilitate..... Au sărit, din camioane, destul de mulţi. Am fost prins şi bătut cu sălbaticie. Nu erau soldaţi, scutieri sau miliţieni. Erau "civilii" aceia din autobuze, îngerii morţii, pe care-i pregătise Ceauşescu să-l apere de popor când mergea la palat. Dacă nu ştiam cum să diminuez din forţa şi ura loviturilor lor, m-ar fi lăsat lat pe asfalt, ca pe multe femei pe care le aruncau, pline de sânge, în nişte camioane fără prelată.

Ne-au debarcat în curtea închisorii. Eram cam 2-3000 de oameni într-un spaţiu deschis în care de abia încap maximum 500. Stăteam în picioare căci nu era loc să te aşezi. De pe zidurile înalte de 10 metri, nişte reflectoare puternice tăiau întunericul. M-am gândit că viaţa mea s-a terminat aici. Aveam 33 de ani.... Păcat!

Mă gândeam cum ne vor omorî şi, mai ales, când. Unii ziceau că ne vor gaza, alţii că ne vor împuşca. Femeile plângeau şi zbierau ca naiba. Majoritatea se scăpaseră pe ele de frică, leşinaseră sau vomitau în neştire. Era un vacarm de nedescris. Mirosea a moarte! Mirosea a abator.

A răsărit soarele. Cu multe eforturi reuşisem să mă apropii de un zid ca să stau sprijinit. Făceam cu schimbul, la perete, cu alte persoane ca să ne mai odihnim un pic. Nu aveam loc să stăm pe jos. Puteam să văd zecile de gardieni care aveau armele îndreptate spre noi. Mă gândeam că toate execuţiile se fac la răsăritul soarelui. Ne venise ceasul, aşadar!

Lumea se mai liniştise din văicăreli. Simţeam că se pregăteşte ceva. Se auzeau rugăciuni spuse cu voce tare. Unii cântau Deşteaptă-te române, alţii, foarte pătrunşi, intonau Internaţionala. Așa cum eram poziţionat în acea curte, aveam toate şansele să fiu executat primul. Să scap mai repede! Aveam o mitralieră cu afet chiar în faţa mea, sus pe zid.

Nu se întâmpla nimic şi orele treceau de la sine. Nimeni dintre noi nu se grăbea. Nu ne mai păsa cât este ora. Lumea începuse să murmure. Mulţi strigau iaraşi că vor arunca cu gaze ca să ne omoare mai repede. Învăţasem câte ceva în armată despre gazele de război. Ar fi trebuit să-mi scot cămaşa, să o ud foarte bine şi să-mi acopăr faţa cu ea. Nu aveam loc să mă mişc, iar apă de unde să iau? Şi dacă trag în noi, ce fac? Poate nu mă vor nimeri cei cu mitralierele, dar venea ofiţerul, la sfârşit, cu glonţul de argint la tâmpla fiecăruia. Hm! Cam puţine şanse mi se întrezăreau pentru versiunea de final!

La un moment dat, după soare părea a fi spre amiază, gardieni de pe ziduri au început să se retragă. Femeile au început iaraşi să ţipe că ne gazează. Mi-am spus Tatăl Nostru în gând, mi-am făcut cruce şi mă resemnasem cu gândul că-mi voi apăra şansa la viaţă cu tot ce pot eu mai bine. Nu mă puteam gândi dacă aveam vreo şansă reală să scap viu de acolo.

Brusc, s-a auzit un scârţâit groaznic şi am văzut cum porţile închisorii se deschid foarte încet. Se aşternuse o tăcere de moarte printre miile de oameni, câţi eram acolo. Bănuiam că cine va fugi va fi executat fără milă. Aşa au gândit cam toţi şi nu a încercat să "evadeze" nimeni din curte. Aşteptam uimiţi să vedem ce urmează. Cineva dintre noi, a spus cu voce tare: "Să iasă bătrânii primii şi să fugă în linie dreaptă. Ceilalți să fugă, lipiţi de ziduri şi să luaţi câte o femeie cu voi!!!!" Da, avea dreptate. Ar fi tras in cei care fug drept - bătrânii - iar ceilalţi aveau mai mari şanse să scape.

Eu am fugit în linie dreaptă, cu "bătrânii", căci ştiam locul. Erau, cam 10 metri până la nişte copaci groşi de pe şosea. Fugeam în zig-zag, aşteptând să aud gloanţele. Am ajuns la copaci şi mi-am dat seama că eram liber. Scăpasem vreo 50 de bărbaţi. Ceilalţi aşteptau în curtea închisorii şi priveau prin porţile deschise. Nimeni nu a tras în noi!!!!! Ciudat!!!!! Nu am mai stat pe gânduri şi am luat-o la fugă.

Am luat-o direct pe câmp, printre tufişuri. Am ţinut-o aşa până am ajuns undeva pe la periferia cartierului Ferentari. Stăteam într-un lan de porumb care rămăsese necules. Bună şi agricultura socialistă!!!! Oare să intru printre blocuri, în oraş??? Hm! Am pornit, prin porumb, mai departe. Ştiam o stradă, Ştefan Hepiteş se numeşte, care porneşte de la Şoseaua Viilor şi ajunge direct în câmp. Sunt numai case cu curţi pe acolo deci îmi spoream şansele să nu mă vadă prea multă lume. Mă gândeam să stau ascuns şi să plec noaptea acasă.

Când am ajuns pe la capătul străzii, aproape de asfalt, mi-am dat seama că arăt ca un puşcăriaş evadat. M-am oprit la marginea lanului de porumb şi am făcut linişte ca să ascult ce se petrece prin casele de peste drum. Am auzit un radio dat la maximum, aşa cum fac oamenii de la ţară când sunt prin curte cu treabă. Era o zi neobişnuit de caldă pentru 22 decembrie. Mi-am dat seama că era ceva nefiresc cu acel radio. Nu se auzeau cântece patriotice, muzică populară din "folclorul nou, socialist", aşa cum era firesc la Radio Bucureşti în acele vremuri. Nici nu era vreun post bulgăresc. Era o melodie pe care o mai auzisem. Ceva cu Lambada. Apoi a urmat un buletin de ştiri de la care, aceeaşi voce care-mi spunea zilnic despre măreţul conducător iubit, Ceauşescu, am aflat ca dictatorii au fugit şi că suntem liberi. Nu am crezut nimic din ce am auzit la radio. M-am ascuns mai bine în lanul de porumb. Îmi era iarăşi frică de moarte.

Emisiunea aceea a continuat tot cu muzică occidentală. Nu mai ascultasem aşa ceva din clasa a noua de liceu, din 1971, când s-a interzis difuzarea culturii "imperialiste şi capitaliste" pe teritoriul României. La următorul buletin de ştiri am aflat despre revoluţionarii care apără populaţia de elementele răufăcătoare sau contra-revoluţionare, n-am înţeles prea bine sensul acestui termen. Din ascunzişul meu am auzit însă şi un reporter care, spunea el, se afla chiar la Piaţa Universităţii. Am ascultat şi fundalul acelui reportaj în care se cânta "Ole, ole, ole.......Ceauşeeescuuuu nu mai eeee!!!!!" Incredibil!

Am ajuns acasă pe jos şi nu mi-a venit să cred ce vedeam pe străzi. La Universitate, încă mai erau aruncate sticlele goale cu băutura aruncată din basculante cu nici 12 ore mai înainte. Mama, soţia şi vecinii erau adunaţi în curte. Când m-au văzut cum intru pe poartă au început să ţipe de parcă eram vreo stafie.

Mama aprinsese nişte lumânări lângă o poza a mea care era aşezată pe scări......Mi-au spus că toată noaptea se trăsese la Universitate.

Este prima dată când aştern, pe hârtie, amintirile despre aceste ore din viaţa mea..... Şi cred că le-am povestit doar de câteva ori de atunci.

Mulţi m-au întrebat de ce nu am luat certificat de revoluţionar.

De multe ori, m-am întrebat şi eu acelaşi lucru.

La început mi-a fost scârbă să cer ceva....

Apoi am regretat că nu am luat şi eu unul, ca toţi profitorii de atunci.

Mi-am zis, în sinea mea, că îmi ajunge că am supravieţuit acelor ore şi ca am rămas zdravăn la cap!

 A fost "Degeaba"???