Sari la conținut
News Alert

Cinematografia, transformată de comuniști în unealtă de manipulat istoria

Peste patru decenii de întuneric în cinematografie. Prin asta am trecut în secolul XX, iar părerea criticilor este fermă: cu numai cinci pelicule catalogabile ca anti-sistem în peste patruzeci de ani, nu se poate spune că filmul românesc a contribuit la căderea comunismului. Ba chiar dimpotrivă. L-a susţinut şi i-a dat o faţă umană.

„În momentul acela, arta nu mai este sinceră”, spune regizorul Nae Caranfil.

În anul 1948 au fost naţionalizate toate cele 408 cinematografe şi 26 de case de film. Comuniştii şi-au făcut un titlu de glorie din preluarea acestora de la „reacţionarii burghezi” şi „redarea lor poporului”, dar şi din „lupta de popularizare a filmului în rândurile maselor”, în condiţiile în care la mijlocul anului 1949 era raportat un număr de 362 de noi săli de spectacol înfiinţate.

„Ei voiau să facă educația maselor. Și atunci filmul era necesarmente patriotic, obligatoriu patriotic, chiar și comediile de situație trebuiă să existe ca obiecte de cult patriotic”, mai spune regizorul.

„În 1945, România era o țară cu adevărat înapoiată”, spune Cristian Tudor Popescu, jurnalist și critic de film.

În lumea satelor, un rol foarte important în promovarea filmelor ideologice l-au avut caravanele cinematografice. Producţiile erau proiectate la căminul cultural sau pe islaz şi aveau teme precise: colectivizarea, industrializarea, crearea omului nou.

„Primul este „Răsuna valea”, 1949, regia Paul Călinescu”, menționează Cristian Tudor Popescu.

Lupta de clasă, construirea socialismului luminos, aceasta este tema filmului „Rasună valea", în regia lui Paul Călinescu. Scriitura este ridicolă, personajele sunt conturateîn tuşe de alb şi negru. Important era însă să se contureze portretul duşmanului de clasă, activ şi sângeros.

„În sat la noi - un film de propagandă comunistă sinistru, în care se justifica trimiterea la Canal, trimiterea la pușcării, a viermelui”, adaugă jurnalistul.

„Nu aveai voie sa filmezi cruci, nu aveai voie să filmezi praf... Nu aveai voie, în general, să lași în interviuri momente de nemulțumire dacă nu erau imediat într-un pandant, cu mulțumire. Dau un exemplu! Pe șantier e greu, dar câstigăm bine! Adevărul era că munceau ca niște animale și câștigau prost”, exemplifică Laurențiu Damian, regizor de film documentar.

În anul 1948, din totalul de 715 filme, 428 erau sovietice şi doar 37 americane. Destui regizori şi scenarişti s-au potrivit ca o mănuşă regimului cultural impus de Ceauşescu. Titus Popovici era unul dintre preferaţii sistemului. Talentat si angajat, Popovici traducea în scenarii realizările partidului.

„Având în vedere că mă aflu în fața obiectivului, voi da prioritate cinematografiei. În vara anului acesta, am terminat, împreună cu Francisc Munteanu, două scenarii de film. Amândouă au ca temă insurecția armatei de la 23 august 1944. Primul se petrece pe Dunăre, al doilea într-un oraș din Ardeal”, spunea Titus Popovici într-un interviu dinainte de 1989.

Cristian Tudor Popescu spune că perioada „îngheţului” cultural a început cu cel puţin trei ani înainte de „Tezele din iulie”, odată cu interzicerea filmului „Reconstituirea”, de Lucian Pintilie: „De fapt asta a fost problema cu filmul, milițienii au fost considerați ca fiind tâmpiți, cum rezulta din filmul respectiv”.

Nevoia de a rescrie prin film istoria naţională, conform intereselor ideologice şi politice comuniste, se simte încă din anii 60. În 1967, Sergiu Nicolaescu deschide o glorioasă „epopee cinematografică naţională” prin coproducţia „Dacii".

„Nicolaescu, în filmele lui, cum să spun, a fost însărcinat să facă niște filme fantastice unde bineînțeles că tot trecutul nostru, începând de la Burebista și Decebal și până la Mihai Viteazul, toate filmele lui Nicolaescu sunt mincinoase”, afirmă istoricul Neagu Djuvara.

„În România, era nevoie de mesajul propagandistic al românilor strâns uniți în jurul conducătorului iubit! Și atunci falsificam istoria, nicio problemă, că avem nevoie de treaba asta”, subliniază Cristian Tudor Popescu.

Sergiu Nicolaescu se bucura însă de toată aprecierea poporului şi era în "linia întâi" trasată de partid.

„Patriotism egal propagandă egal manipulare egal spălare pe creier”, spune regizorul Nae Caranfil.

Din cele 550 de pelicule produse în perioada comunistă, aproximativ 220, adică 40%, pot fi considerate ca având caracter politic, propagandistic. Cu prea puţine excepţii, propaganda prin cinema a urmat cu fidelitate liniile politice de evoluţie ale Partidului Comunist Român. A fost întâi prosovietică, internaţionalistă, naţional-comunistă, antiintelectuală si antioccidentală. Una peste alta, cinematografia a fost, timp de peste 40 de ani, unealta și jucăria partidului unic.

La un sfert de secol de la Revoluţie, Digi24 face tabloul de ansamblu al comunismului, alcătuit din radiografii ale momentelor care ne-au schimbat istoria şi, mai ales, mentalitatea.