Sari la conținut

1990 | Primele radiouri libere

Înainte de 1990, singurul post de radio pe care românii îl puteau asculta fără teamă era cel de stat. O voce care timp de 45 de ani a trâmbiţat realizările orânduirii socialiste. Posturile străine erau bruiate, în aşa fel încât românii să nu aibă acces la nicio informaţie în afară de cea verificată de partid.

Libertatea venea, însa, de la Europa Libera, Vocea Americii, programe care se ascultau pe ascuns, cu frică. Cine era prins, risca să fie anchetat de Securitate şi pedepsit drept "duşman al poporului".

În decembrie 1989, românii şi-au câştigat dreptul de a asculta ce vor şi pe cine vor.

Luca Niculescu, jurnalist: „Radioul în 1990 a fost o explozie a libertăţii”.

Călin Popescu Tăriceanu, fondatorul Radio Contact: „A fost o modalitate de a ne racorda imediat la ceea ce reprezenta Occidentul”.

Daniel Klinger, realizator programe, UniFun Radio: „Nevoia cea mai mare a oamenilor era de adevăr. Pentru că veneau după zeci de ani în care media, televiziunea şi radioul, însemnau propagandă”.

Anul 1990 a adus în casele românilor primele posturi de radio independente, după model occidental, franco-belgian.

Prima staţie care a emis în eterul bucureştean a fost Radio Nova, fondat ad-hoc cu sprijinul jurnaliştilor francezi.

Luca Niculescu: „Au venit în decembrie 1989 şi au făcut un fel de studio în Casa Scriitorilor unde au emis timp de o zi sau o noapte”.

Radio Nova şi-a reluat activitatea abia în februarie 1990, motiv pentru care primul radio independent din România postcomunistă a fost şi este considerat a fi: UniFun Radio.

11 ianuarie 1990. Într-un studio improvizat în incinta Universităţii din Bucureşti, un grup de studenţi entuziaşti, susţinuţi de jurnaliştii francezi de la Fun Radio Paris, a dat startul primei emisii... libere pe frecvenţa 68,9... Mhz.

Daniel Klinger: „Nu a existat niciun fel de plan sau de strategie, totul s-a făcut din entuziasm. Pur şi simplu am început să emitem. Inclusiv frecvenţa pe care am emis, am ales-o ascultând banda şi am văzut unde era mai liber. Pare o utopie acum dar aşa s-a întâmplat”.

Pentru tinerii ajunşi, peste noapte, în faţa microfonului, nu exista decât un singur gând: acela de a le transmite ascultătorilor informaţii necenzurate.

Daniel Klinger: „Noi am introdus, am reintrodus limbajul normal în adresarea din mass media. Simţeam că e normal să le vorbim firesc unor oameni ca tine”.

Se învăţa din mers şi din greşeli. În zilele noastre posturile de radio au o strategie de marketing precisă şi urmează cu stricteţe un set de norme, în 1990, însă, radioul se făcea...după ureche, iar improvizaţia era singura regulă.

Luca Niculescu: „Nu ştiam noi mare lucru despre formate, despre limite şi ne utilizam libertatea aşa cum credeam că trebuie utilizată, adică până la capăt”.

Andrei Gheorghe, realizator de emisiuni radio: „Inventam. Eu descopeream mai târziu că nu fac lucruri nemaivăzute şi că mai sunt alţi tipi ca mine-n lume care fac chestia asta de foarte mult timp”.

Bogdan Şerban, realizator de emisiuni radio: „Mai ascultam radiouri de-afară, ce era mai dificil era cu documentarea, cine avea reviste vechi muzicale era şeful trupei. Să stai să te documentezi despre o trupă nouă? De unde?”.

Dacă în televiziune supremaţia este deţinută de imagine, în cazul radioului, vocea este cea mai bună carte de vizită. În 1990, însă, o voce bună, cu lipici la ascultători, era floare rară.

Andrei Gheorghe: „Pentru că vorbim de voci de radio, prima voce FM în România a fost Liana Stanciu. Acel bună ziua ce mai faceţi? Nici măcar nu auzisem aşa vorbire”.

Bogdan Şerban: „Nu se crease imaginea asta la radio trebuie să auzi o voce testosteronică. O tâmpenie, nu. Aia a apărut după aia. Odată cu reţetele, cu reţetele de afară”.

Înainte de anul 1990, muzica venită „de afară” din Vest, se auzea la radio doar dacă trecea de filtrul cenzurii. Odată cu apariţia radiourilor independente, coloana sonoră a românilor s-a întors...la 180 de grade.

Andrei Gheorghe: „Pentru prima dată la noi radioul a fost postul unde tu cânţi muzica ce-ţi place. Ţie! Problema era că majoritatea eram rockeri, năprasnici, urâcioşi care credeam că dacă nu e jijijijiji nu e muzică”.

Bogdan Şerban: „Difuzam Judas Priest, Iron Maiden, ziua, Megadeth, Black Sabbath, Zeppelin, Purple, nu exista un director muzical, fiecare venea şi făcea ce credea el că e mai bine”.

Andrei Gheorghe: „Ne-am bucurat foarte tare până a venit radio Contact care a fost primul post care a adus format profesional în România”.

25 februarie 1990. Din sediul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti, a emis pentru prima dată Radio Contact, staţia care, în următorii 12 ani, avea să fie leader absolut pe piaţa radiourilor din România, dar şi o adevărată pepinieră pentru viitorii jurnalişti de succes. La cârma Radio Contact, Călin Popescu Tariceanu şi prietenii săi liberali din Belgia.

Călin Popescu Tariceanu, fondatorul Radio Contact: „Am fost prima societate de radio care am început să plătim drepturi de autor. Eram conştient că utilizăm munca unor artişti pentru care trebuie să plătim”.

Radioul independent ajuns în România pe filieră franco-belgiană a punctat o nouă frecvenţă în FM, în noiembrie 1990, atunci când reprezentanţi ai Radio France International au deschis, la Bucureşti, Radio Delta.

Luca Niculescu: : „Unul dintre scopurile lor care a şi funcţionat a fost de a crea din Radio Delta un fel de şcoală de jurnalism radio. Ceea ce s-a văzut după aceea pentru că mulţi dintre jurnaliştii de radio din România şi ulterior de televiziune au trecut pe aici pe la Radio Delta”.

Teoretic, lucrurile mergeau în sensul în care trebuia: spre performanţă. Practic însă, tehnologia a fost cea mai mare bătaie de cap a oricărui român aflat la pupitrul de emisie.

Daniel Klinger: „Au adus două magnetofoane Revox care la vremea respectivă pentru România erau nişte Rolls Royce-uri”.

Andrei Gheorghe: „Mă aflu la pupitru: pupitru, butoane, ridic, piesa asta de aici merge şi piesa asta de aici trebuie să înceapă, ascult pe căşti piesa, .dau drumul la casetofon, scot caseta, iau piesa, iau un pix, bag în casetă şi trag înapoi un sfert de tură. Între timp aveai un magnetofon de pe care dădeai publicitatea”.

Luca Niculescu: „Toate montajele le făceai cu foarfeca şi apoi cu scotchul ...Era dramatic dacă ratai o silabă şi după trebuia să cauţi banda în coşul de gunoi”.

După 50 de ani de tăcere forţată, românii puteau în sfârşit să spună ce gândesc, fără teamă şi fără perdea.

Bogdan Şerban: „Asta e o problemă cu care s-au confruntat toţi cei care au făcut radio în anii 90. Cu telefoanele-n direct. Dacă înjură cineva? Trebuia să ai o reacţie. Şi încercai deja să ai scutul pregătit. Nu ştiai ce intră şi spune”.

Entuziasmul, dar mai ales respectul şi responsabilitatea faţă de ascultători, sunt atributele primului an de radio independent în România.

Andrei Gheorghe: „Suntem mai buni ca atunci. Suntem profesionişti, ştim ce facem. Aia era aşa o poezie, un poetrip. Încântator”.

Bogdan Şerban: „Am învăţat şi noi până la urmă ce e discurs public atunci şi cred c-a fost o cale de-a ne responsabiliza”.

În România anului 1990, nevorbiţii au fost la putere. Şi mai ales, românii au recâştigat un drept fundamental, de care au fost privaţi timp de jumătate de secol: dreptul... la libera exprimare.