Sari la conținut

1866 | Drumul lui Carol I spre România, un act de curaj 

Silvan Ionescu, istoric: „Când încă nu trecusem Dunărea şi se producea acel duel de artilerie între Calafat şi oraşul vecin, principele Carol merge să inspecteze o baterie. Şi la un moment dat, aflându-se pe parapet, vine un obuz şi explodează alături de el. Toţi s-au aruncat la pământ, să se ferească, el nu a avut nici un fel de reacţie, a rămas în picioare, şi-a ridicat chipiul şi a spus: „Asta e muzica ce-mi place!” Este celebră această scenă! Documentată, nu fantezie! Un om care ştie să îşi rişte viaţa, normal că îmbărbătează orice subaltern. Cine ar mai fi îndrăznit să fugă de acolo când vede că tocmai capul statului este în fruntea lor..”

Acest episod din Războiul de Independenţă nu a fost primul gest cu care neamţul de la Sigmaringen i-a impresionat pe românii, prea puţin dispuşi să accepte vreun şef fără comentarii. De fapt, chiar îşi începe domnia cu un act de curaj vecin cu inconştienţa. În mai 1866, Carol I de Hohenzollern, în vârstă de 27 de ani îşi începe călătoria spre România, o ţară pe cale să fie reocupată de Rusia şi Turcia, traversând teritoriul habsburgic inamic.

De la intrarea în ţară pe la Turnu-Severin până la Mitropolia din Capitală, prinţul de la Sigmaringen a strâns impresii contradictorii. Între Craiova şi Slatina, trăsura în care se aflau Carol şi Ion Brătianu a mers de-a dreptul pe câmp pentru că nu exista drum, iar în lipsa unui pod, Oltul a fost traversat cu pluta.

La Bucureşti, palatul domnesc era doar o casă mai răsărită.

Urgenţele erau însă altele: înlăturarea pericolului unei noi ocupaţii străine, calmarea separatiştilor de la Moldova şi stingerea focarelor de holeră care bântuiau ţara.

Noul domnitor de la Bucureşti fusese însă crescut de un tată cu vederi liberale, dar versat şi în marea politică europeană, şi în administraţie locală. Domnitorul reia imediat proiectele de cale ferată şi de generalizare a învăţământului primar. Lucrează 12-14 ore pe zi, călătoreşte mult, vizitează cazărmi, spitale, şcoli, închisori şi biserici. Îl deranjează însă condiţiile în care locuieşte.

Elena Vijulie, jurnalist Digi24: „De la sosirea în România, Carol este în căutarea unui teren potrivit pentru o reşedinţă proprie. La Mănăstirea Sinaia, numită aşa pentru că a fost în vechime închinată unei mănăstiri de la Muntele Sinai, Carol ajunge chiar în vara sosirii în România, în august 1866. Chestiuni politice presante îl obligă să amâne proiectul. În 1872 cumpără terenul, iar arhitectul Wilhelm von Doderer începe construcţia un an mai târziu în 1873. Amenajarea terenului durează doi ani. Războiul de Independenţă amână şi mai tare inaugurarea, care va avea loc abia în 1883.”

Ridicat în totalitate din banii familiei de Hohenzollern, Peleşul respiră nemţeşte prin fiecare zid. Confortul unei ambianţe familiare şi cărările abrupte din munţi îi vor da lui Carol liniştea şi puterea de care avea nevoie.

Prof. Nicolae Noica, expert în istoria lucrărilor publice: „Ceea ce m-a impresionat este toată lucrătura aceea din lemn din interior a Palatului. Unul din cei mai mari sculptori în lemn tâmplari s-a numit Stor. Acest Stor era un neamţ pe care Carol l-a adus din Germania ca să facă aceste lucrări. Dar Carol I făcuse un fel de ucenicie în atelierele acestui sculptor pentru că îi plăcea să sculpteze. ”

Alexandru Istrate, istoric: „Ne-am face o imagine falsă dacă ne imaginăm bănuind că la masa regelui se serveau în permanenţă cele mai rafinate mâncăruri în fiecare zi. Avem registrele bucătarilor care calculau la ultima centimă, la ultimul bănuţ, la fiecare masă, cât au fost cartofii, cât a fost ceapa, cât a fost carnea.”

Prima parte a domniei lui Carol a fost tensionată. Liberalii şi conservatorii care au lucrat împreună să îl aducă la Bucureşti au constatat că omul acesta de 30 de ani nu poate fi manipulat, nu îşi creează o camarilă şi că, atunci când problemele devin acute, schimbă fără ezitare guvernele. Frustraţi, unii politicieni au bătut drumul până la Dusseldorf ca să îl influenţeze pe Carol prin tatăl său, prinţul Carol Anton. Doar că fostul cancelar prusac era deja la curent cu sforăriile îndrăzneţilor şi nu agrea plângeri demne de Înalta Poartă.

După Independenţă, autoritatea regelui Carol a devenit incontestabilă. Proiectul de ţară a căpătat ritm:

Alexandru Istrate, istoric: „La masa lui Carol, mai ales la cine, la Peleş sau la Cotroceni, periodic erau invitaţi arhitecţi sau oameni din conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice. El a avut o relaţie specială şi cu Haret, şi cu Sturza, chiar şi cu Tache, cu năbădăiosul Tache Ionescu, dar mereu încerca să găsească resursele necesare pentru a duce la capăt....”

Marea prioritate a lui Carol a fost reţeaua de cale ferată, dar a susţinut din toate puterile şi nenumărate construcţii publice de anvergură. Partizanatul politic încurca deseori marile proiecte. Şeful statului i-a contrapus ce avea la îndemână: exemplul personal.

Alexandru Istrate, istoric: „El nu oferea neapărat sume foarte mari de bani. Carol nici nu avea de unde pentru că şi conservatorii şI liberalii au fost destul de atenţi să nu lărgească punga coroanei mai mult decât trebuie... să contravină intereselor lor. Dar, prin donaţiile pe care le făcea, Carol transmitea un mesaj. Prin gestul lui, el a îmboldit, a motivat şi alţi oameni, fie ei de la simpli negustori până la prefecţi şi generali în armată, atunci când se ivea posibilitatea ridicării unei şcoli, ridicării unei statui, să se inscrie şi să semneze pe acele liste de subscripţie publică.”

În momentul Proclamării Regatului, capii statului au hotărât că familia regală merită să se bucure de un venit mai mare. Aşa au apărut Domeniile Coroanei:

Prof. Nicolae Noica, expert în istoria lucrărilor publice: „Un grup de deputaţi a propus să îi ofere spre administrare câteva moşii. Spre administrare numai, Domeniile Coroanei erau tot ale statului. Totdeauna erau în câştig. Şi o parte din bani mergea la familia regală, o parte din bani ca să facă şcoală, ca să facă o biserică, ca să sprijine ţăranii.”

Atent la nevoile oamenilor simpli şi catolic practicant, pe neamţul de la Sigmaringen nu îl deranja eticheta de arogant. În loc de strângere de mână, se limita deseori la a întinde două degete. Faptul nu încuraja conversaţia, dar nici traficul de influenţă.

Caracterul auster al Regelui a complicat însă viaţa familiei regale. Singura care s-a plâns deschis a fost principesa Maria, soţia principelui moştenitor Ferdinand. Obişnuită cu plimbările lungi în aer liber, Maria a fost şocată de atmosfera rigidă de la Peleş:

Silvan Ionescu, istoric: „Pe pereţi era peste tot: "Der Oncle luptându-se la Plevna"; "Der Oncle trecând în revistă trupele", "Der Oncle primind pe Ducele Nicolae", etc, etc, etc şi mica principesă pierdută printre toate aceste umbre ale trecutului.”

Cei doi se vor înţelege mai bine după naşterea primului fiu al Mariei. Regele, fericit că viitorul dinastiei este asigurat, o felicită asemănând-o cu un soldat care tocmai a trecut prin foc. Pădurile din jurul Peleşului îi vor apropia şi mai tare. Din toată familia, numai Majestatea Sa, Regele Carol şi viitoarea Regină Maria se încumetă să urce culmile versanţilor.