Sari la conținut

Cazul Bodnariu | Ambasadorul Norvegiei: Luarea unui copil sub protecţie este ultima soluţie, niciodată prima

Doamnă ambasador, copiii norvegieni învaţă de când sunt foarte mici, de la grădiniţă, despre drepturile lor, despre cum să le folosească şi cum să le apere. Puteţi să ne spuneţi cum funcţionează sistemul norvegian în această chestiune?

Da, mulţumesc. Voi face acest lucru cu plăcere. Dacă ne referim la şcoli, aşa cum aţi menţionat, aş vrea să spun că noi de pildă începem prin a ne învăţa Constituţia, aflăm cât de veche este, din 1814, şi cunoaştem drepturile care sunt scrise în Constituţie. Când vine vorba despre sistemul de protecţie a copiilor, aş vrea să spun despre Convenţia Naţiunilor Unite pentru drepturile copiilor că este integrată complet în legea norvegiană. Iar articolul despre protecţia copilului are prioritate prin convenţia drepturilor omului şi de asemenea este explicat în Constituţie. Deci, drepturile copilului sunt foarte importante în sistemul legal norvegian. Copiii învaţă despre dreptul lor de a avea un mediu sigur, de a fi auziţi, de a putea să-şi exprime părerile şi despre dreptul lor de a nu fi abuzaţi sau tratat incorect indiferent de situaţie. Învaţă de mici cum să se apere într-o manieră dreaptă şi corectă.

Avem ca fundament statul de drept şi, în acest sistem, avem un nivel ridicat de încredere în Serviciul de Protecţie a Copilului. Este făcut pentru a ne proteja copiii, pentru a le oferi un sistem celor care ar putea avea nevoie şi este important că nimeni nu poate influenţa un Consiliu de district, este imparţial şi atunci când apare un caz se urmează procedurile standard şi indiferent care este familia implicată, aceasta are dreptul să primească un avocat, plătit din fonduri publice, şi acesta se va ocupa de proces, după un set de reguli, în cel mai bun mod cu putinţă, cu interesul copilului ca obiectiv principal.

Dacă vorbim despre sistemul de protecţie a copilului, fiecare municipalitate are un serviciu de protecţie socială. Iar principalul lor rol este să asiste familiile care au nevoie de ajutor, indiferent dacă vorbim despre copii sau despre părinţi. Uneori apar cazuri când Serviciul de Protecţie al Copilului observă motive de îngrijorare, legate de violenţă, neglijenţă sau abuz şi pot interveni şi pot prezenta cazul Consiliului Independent pentru protecţia copilului de la nivelul districte.

Ştiu că un copil poate să reclame dacă a fost abuzat. Dar au fost cazuri în care un copil, care să spunem că a fost frustrat de un părinte şi pur şi simplu reclamă ceva ce nu există? Ar fi posibil un astfel de lucru?

Este adevărat că un copil este crescut în spiritul exprimării adevărului. Nu pot să comentez sau să vă dau un exemplu, dar dacă Serviciul de Protecţie Socială este informat, prin intermediul şcolii sau de un copil, sunt obligaţi să facă investigaţii. Şi poate este interesant de ştiut că atunci când sunt dezbateri despre Sistemul de Protecţie a Copilului în Norvegia, este vorba mai des despre autorităţile care nu reacţionează, decât despre momentele când chiar acţionează.

Cum evoluează o anchetă făcută de sistem? Să ne imaginăm că este un copil care reclamă un abuz. Ce se întâmplă, care sunt procedurile standard?

Procedura generală, dar vreau să adaug că nu sunt un expert în domeniu, dar dacă Serviciul de Protecţie Socială dintr-o municipalitate primeşte informaţii, încearcă să desluşească problema.

Şi întreabă vecinii, profesorii?

Aş vrea mai degrabă să explic aşa: în cursul firesc al informaţiilor, dacă se observă ceva la şcoală de pildă, şcoala este cea care anunţă (n.r. Serviciul Social) sau care îşi exprimă îngrijorarea. Dacă este ceva observat de o clinică unde copilul este dus pentru vaccin sau pentru un control de rutină, analize sau ceva asemănător, ar trebui de asemenea să anunţe. De regulă sunt mai multe surse de informaţii pentru un singur caz. Iar şcolile au, bineînţeles, o responsabilitate specială pentru a acorda atenţie bunăstării copilului.

Are acest sistem rezultate?

Este o întrebare bună, pentru că în majoritatea cazurilor despre protecţia copilului o să descoperiţi că familiile sunt ajutate, într-un fel sau altul. Ar putea fi de exemplu o familie care are probleme cu drogurile sau cu alte probleme, dar mai mult de 7 din 10 cazuri se acordă asistenţă pentru a se continua să trăiască alături de familie, pentru că acesta este un lucru important. Vreau să subliniez că principalul obiectiv este ca un copil să rămână cu familia lui şi în acest sens este asistată familia. Este ultima variantă să se emită un ordin de luare sub protecţie. Pentru că este o măsură drastică şi este ultima soluţie, niciodată prima.

Deci, ca să subliniem acest aspect, legea norvegiană vrea copilul în grija familiei sale naturale, nu să trimită copilul abuzat spre adopţie.

Absolut. Şi aceasta este o altă dimensiune. Adopţia de părinţi care îi iau în plasament este ceva foarte rar. Pentru că şi aceasta este o măsură drastică şi primul scop este ca un copil să fie bine îngrijit de propria lui familie şi dacă acest lucru nu reuşeşte, se poate emite un ordin de luare sub protecţie, pentru că principalul lucru este protecţia copilului, principalul obiectiv şi în acest context, este foarte rar ca părinţii care au copii în plasament chiar să îi adopte. Adopţia este posibilă doar după un proces foarte lung. Sunt măsuri foarte stricte care trebuie verificate şi îndeplinite până când cineva să poată adopta pe cineva.