Sari la conținut

Palatul Regal, simbol al monarhiei românești

Povestea Palatului Regal începe în 1866, odată cu intrarea în Bucureşti a lui Carol de Hohenzollern. Carol a observat casa boierului Dinicu Golescu, aflată pe Podul Mogoşoaiei, fosta denumire a Căii Victoriei, şi a decis transformarea clădirii în palat.

A inaugurat şi corpul central, care să fie, de fapt, locul oficial, destinat ceremoniilor.

Palatul are o altă înfăţişare acum, după incendiul din 1926, care l-a distrus în proporţie de 80 la sută. E, spun experţii, expresia la nivelul străzii a felului în care monarhia se proiectează în imaginarul trecătorului de pe Calea Victoriei.

Codruţa Cruceanu, istoric: „Din curtea de onoare, pătrundem în palat, în corpul central, folosind intrarea demnitarilor, care veneau în vizită, indiferent de scop. Majestăţile Lor aveau o intrare separată, situată diametral opus. Intrând pe aici, oricine avea posibilitatea să vadă, pe de o parte, portretul Regelui Carol I, spiritul tutelar al locului, iar pe de altă parte, cele două picturi ale lui Nicolae Tonitza, care reprezintă, ca peisaj, Balcicul, Coasta de Argint.”

Ne pregătim să mergem acum pe urmele istoriei. În faţă, se află Scara Voievozilor. Portretele marilor domnitori şi principi ai României decorează treptele.

Codruţa Cruceanu, istoric: „Scara în sine are o poveste foarte frumoasă care ne arată atașamentul regelui Carol 1 pentru anumite detalii. Ţinea atât de mult ca această scară să iasă foarte bine, încât l-a rugat pe Karl Storch, titularul catedrei de sculptură de la școala de Belles Artes din Bucureşti, să meargă în persoană la Carara pentru a vedea care erau vanele de marmura exploatate și să se asigure că marmura care va veni pentru această scara va fi de cea mai bună calitate.”

În faţa scărilor, la parter, este una dintre încăperile principale ale Palatului : sufrageria regală.

Mădălina Iacob, reporter Digi24: „Sufrageria Regala era locul în care se țineau dineurile oficiale. Eleganța spațiului era dată de rafinamentul arhitectural, dar și de scafele din tavanul casetat, care ofereau o lumină indirectă, asemănătoare celei de lumânare.”

Codruţa Cruceanu, istoric de arta: „În amintirile sale, Argetoianu povestește cum Regina venea deseori cu desene și schițe pentru a le prezenta arhitectului palatului, încercând să-l ajute în modelarea spațiului interior în cazul fiecăruia dintre cei doi pictori există câte o temă care reprezintă persoanje din popor și poate că ar fi interesant să ne aducem aminte că și în alte spații din corpul central am întâlnit aceași preocupare pentru integrarea imaginii omului de rând.”

Patrimoniul din aripa Kretzulescu, de pe Calea Victoriei, s-a coagulat în mod simbolic în jurul colecţiei regale. Este vorba despre 300 de opere de artă care sunt expuse în prezent la muzeu, cea mai mare parte din colecţia regală.

Cosmin Ungureanu, şeful departamentului de artă europeană de la Muzeul de Artă Naţională al României: „Trebuie spus că din acest total de 214 tablouri, cea mai mare parte nu se aflau în muzeu, se aflau aproape 150 în Castelul Peleș de la Sinaia și distribuite în diverse alte reședinte regale, dar în muzeu se aflau cam 20. Trei dintre ele în Sala Tronului, "Adoraţia Păstorilor" de El Greco, pe care o vedem aici, în sală, "Pieta", a lui Batolomeo Suardi, și viziunea Sfinților Benedict și Francisc cu un înger muzicant de Guercino.”

Câteva, însă, au fost pe sufletul regelui.

Cosmin Ungureanu, şeful departamentului de artă europeană de la Muzeul de Artă Naţională al României: „Regele Carol I nu a fost foarte locvace în legătură cu preferințele sale artistice sau cu gusturile sale dar care erau în orice caz excelent educare, dar se știe că acest tablou, "Extazul Sfintei Magdalena", de Jose Antolinez, un maestru spaniol de școală madrilenă din sec al VII lea, îi plăcea cu precădere.

Prima galerie a muzeului, cea de artă naţională, a fost inaugurată în1950. Planul de amenajare de tip muzeal, destinat publicului, este cunoscut, însă, din vremea lui Carol al doilea.