Sari la conținut

Poveştile celebrităţilor de la Capşa

O parte din istoria României s-a scris în centrul Capitalei, nu departe de Palatul Regal. Acolo s-au clădit cariere literare, s-au schimbat ministri şi s-au rezolvat, nu întotdeauna pe cale paşnică, dispute. Casa Capşa a fost una dintre „reginele” Micului Paris timp de mai bine de 70 ne ani. Ce se stabilea în saloanele sale era atât de important încât regele Carol al II-lea a vrut să o închidă. Nu a reuşit, dar anii au făcut-o să-şi piardă strălucirea şi importanţa. A mai rămas doar povestea.

Pentru criticul literar şi academicianul Eugen Simion, Casa Capşa a fost primul cămin. Vreme de câțiva ani, în perioada studenţiei, a împărţit cu mai mulţi colegi o camera a hotelului.

Academicianul Eugen Simion: „Acolo am auzit pentru prima dată, în nopţi târzii, când chelnerii strigau: o cafea pentru Zaharia Stancu. Şi mă trezeam din somn. Şi eram foarte enervat pe Stancu din cauza asta.”

Mai târziu a revenit la Capşa din postura clientului. Se împrietenise cu Marin Preda şi se întâlneau în fiecare săptămână să mânânce împreună.

Academicianul Eugen Simion: „Plăteam nemţeşte. Preda nu era un om foarte cheltuitor şi totdeauna se repeta această scenă. Se uita pe nota lui şi zicea: dom'le, ăştia ne-au furat.”

Era, evident, o glumă, o ironie. La Capşa numai gândul că un client ar putea fi păcălit era o blasfemie. Era un restaurant de lux şi ţinea foarte mult la etichetă. Cine nu era îmbrăcat cum trebuie nu era lăsat să intre, indiferent de nume. Nichita Stănescu a păţit aşa.

Academicianul Eugen Simion: „Şi Nichita a apărut mai târziu nu cu haină, cu cravată, ci cu pulover. Avea el un pulover de lână, sur, aşa, care îi atârna. Nu a vrut să îl lase Papacostea, deci în anii '60.”

La începutul anilor '60, criticul literar Nicolae Manolescu terminase facultatea şi era asistent universitar la filologie când a început să frecventeze Capşa. Toată lumea bună a societăţii culturale bucureştene era acolo. Şi preţurile erau pe măsură. Nu oricine îşi permitea o masă la Capşa. Scriitorii care erau clienţii obişnuiţi aveau însă un anumit statut în societate şi... se comportau ca atare.

Nicolae Manolescu, critic literar: „Petru Dumitriu care nici nu se obosea să... Îi spunea chelnerului să se ducă să caute în buzunarul de la paltonul lui şi să ia de acolo banii, el nu stătea să semneze bonuri şi alte chestii din astea.”

Era o lume a bunului gust, a elitelor şi civilizaţiei. Tot ce putea da mai bun Bucureştiul. Dacă aveai un oaspte din străinătate şi vroiai să îl impresionezi îl duceai la Capşa. Aşa a făcut şi Nicolae Manolescu la prima vizită a scriitorului Umberto Eco în România. Criticul literar a trăit acolo şi coincidenţe bizare. Cu o zi înaintea cutremurului din 1977 a cinat cu actorul Toma Caragiu şi cu scriitorul Alexandru Ivasiuc.

Nicolae Manolescu, critic literar: „A doua zi au murit amândoi, la cutremur, şi Toma Caragiu, şi Ivasiuc. Drept care nu am mai călcat pe la Capşa câteva luni.”

Istoria Casei Capşa, cea pe care o vedem şi astăzi pe Calea Victoriei, a început în 1868 când Grigore Capşa, fiul unor cojocari aromâni, a pus împreună cu unul dintre fraţii săi bazele unei cofetării. Era ceva nemaiîntâlnit în oraşul de pe Dâmboviţa. Grigore s-a şcolit vreme de patru ani la Paris şi a adus cu el cele mai sofisticate reţete de prăjituri.

Maria Magdalena Ioniţă, istoric: „Este o istorie îndelungată, o istorie frumoasă, mai mult o poveste.”

O poveste care i-a luat câţiva ani istoricului Maria Magdalena Ioniţă să o descopere în totalitate şi să o pună într-o carte.

Afacerea lui Grigore Capşa se dezvoltă rapid şi în numai un an a obţinut brevetul de furnizor al Casei Regale. Ulterior, la etaj, deschide un hotel iar în 1891 este inaugurată cafeneaua. Acum începe practic epoca de aur a Casei Capşa. Locul devine frecventat de cele mai strălucitoare personalităţi, de la politicieni şi oameni de stat până la scriitori şi artişti.

Maria Magdalena Ioniţă, istoric: „Era un local de lux, am putea să spunem, un etalon. Unul dintre motivele pentru care Bucureştii au fost denumiţi micul Paris... Se spune că regele Carol al II-lea a fost foarte supărat pe Capşa iar Tătărăscu a vrut să o desfiinţeze, pentru că se făcea politică şi erau atacaţi.”

Liberalii şi ţărăniştii aveau propriile saloane la Casa Capşa, unde se întâlneau pentru a lua decizii politice. Tot aici scritorii şi artiştii îşi prezentau în premieră lucrările, în aşteptarea recunoaşterii din partea confraţilor. Prin clientela aleasă şi dezbaterile care aveau loc a devenit un spaţiu al ideilor înalte.

Maria Magdalena Ioniţă, istoric: „Aşa se spunea, Academia de la Capşa era mai importantă decât Academia Română. Tudor Arghezi a spus chestiunea asta. Mă rog, se mai întâmplau şi dispute, mai ales între scriitori, terminate cu palme şi cu un limbaj mai puţin adecvat.”

Atmosfera de la Capșa s-a stins însă brusc şi iremediabil pe la mijlocul anilor '60. Clădirea a fost renovată şi redeschisă în 2003. Au rămas acolo un hotel şi un restaurant de lux fără nicio fărâmă din strălucirea de odinioară.