Sari la conținut

DOSARUL COREEAN | Întuneric şi lumină

Un nord totalitar şi sărac, un sud democratic şi înfloritor. O singură naţiune, două destine fundamental diferite. Două ţări care sunt, tehnic vorbind, încă în stare de război: războiul din 1950 s-a încheiat cu un Armistiţiu, nu cu un Tratat de pace. De atunci a trecut mai bine de jumătate de secol, dar apele nu s-au liniştit încă.

Zilele trecute, peninsula coreeană a fost, din nou, în pragul unui conflict armat. L-a provocat Nordul comunist, care a plasat mine în zona demilitarizată de la graniţă. O zonă de 250 de kilometri lungime şi patru lăţime, situată chiar în mijlocul liniei de demarcaţie. Doi soldaţi sud-coreeni au fost grav răniţi, iar de aici a izbucnit focul.

Sudul a activat arma propagandei, Nordul a pus armata în stare de război. La o asemenea ameninţare, Seulul şi-a mobilizat trupele. Se contura scenariul unui nou război.

Lumea întreagă a răsuflat uşurată după ce reprezentanţii celor două ţări au reuşit să cadă la pace. O pace mult prea fragilă, în condiţiile în care Nordul a investit masiv în dotări militare: 4200 de tancuri şi 700 de nave faţă de numai 2500 de tancuri şi 160 de nave cât au rivalii din Sud.

Avem nevoie de scuze clare şi de măsuri care să prevină o agravare a acestor provocări şi tensiuni. În caz contrar, guvernul nostru va lua măsurile ce se impun şi va continua transmisiunile prin portavoce” - era avertismentul lansat de Coreea de Sud, după ce Coreea de Nord a amplasat mine în zona demilitarizată de la graniţă, iar doi militari sud-coreeni au fost grav răniţi. A fost momentul în care guvernul de la Seul a reluat propaganda prin portavocile amplasate la graniţă, măsură la care renunţase în 2003.

După ameninţări peste graniţă, părţile s-au aşezat la masa discuţiilor şi au reuşit să facă primii paşi spre o înţelegere. Lucru care a detensionat situaţia, dar nu de tot.

Kim Min-Seok, purtător de cuvânt al Ministerului Apărării de la Seul: „Armata va rămâne în stare de alertă maximă până la prânz. Va dura până când Coreea de Nord îşi va regrupa trupele, plasate pe linia de demarcaţie ca în situaţie de război. Totuşi, vom reduce nivelul de alertă şi ne vom adapta capacitatea de intervenţie, pas cu pas, pe măsura ameninţării nord-coreene. Armata îşi va menţine disponibilitatea şi va continua să se pregătească pentru noi provocări ale Nordului”.

Înţelegerea dintre cele două ţări, care nu au încheiat niciodată un Tratat de pace după războiul din anii 50, ci doar un Armistiţiu, a fost primit cu rezerve la Seul.

Criza coreeană. Războiul din '50, conflictul de azi

Ca să înţelegem relaţiile de astăzi dintre Phenian şi Seul, trebuie să uităm în urmă, la războiul din Coreea, dintre 1950 şi 1953. A fost cel mai sângeros conflict de după cel de-al Doilea Război Mondial. Şi trebuie să ne amintim şi de rolul jucat de Statele Unite în acest conflict.

Pe 25 iunie 1950, trupele nord-coreene au invadat sudul. Au trecut paralela 38, linia de demarcaţie dintre cele două state. Invazia a avut loc cu acordul lui Stalin, aflat atunci la conducerea URSS, care instalase la Phenian un guvern comunist.

De ce au intervenit americanii? Un răspuns vine de la politologul John G. Stoessinger. El scria, în cartea ,,De ce pornesc naţiunile la război?" că decizia Statelor Unite de a se implica în conflict nu a fost luată în virtutea unor sentimente de simpatie faţă de sud-coreeni sau datorită importanţei strategice a ţării, ci dintr-o dorinţă de reglare a raportului de forţe global. Stoessinger mai spune că americanii au greşit sperând la o victorie rapidă şi i-au perceput greşit pe chinezi.

Pentru că şi China a avut aici un rol extrem de important. Iată cum au decurs lucrurile: iniţial, Statele Unite au trimis sprijin aerian şi naval, după care preşedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre. Sud-coreenii au trecut graniţa spre Nord, urmaţi de militarii americani, iar avansul acestora către frontierea Coreei de Nord cu China a fost perceput la Beijing drept o amenințare directă. Deşi contraofensiva sud-coreeană a fost un succes, trupele nord-coreene au primit sprijin masiv de la chinezi şi, astfel, au reuşit să cucerească Sudul, inclusiv capitala Seul.

Conflictul s-a prelungit datorită transformării sale dintr-un război local într-unul internațional, și asta tocmai datorită intervenției Statelor Unite ca mandatar al Națiunilor Unite. Slăbite de trei ani de război, cele două părţi au semnat un Armistiţiu în 1953. Dar n-au semnat niciodată un acord de pace.

Sprijinul american faţă de Coreea de Sud s-a consolidat de-a lungul deceniilor următoare, iar în prezent relaţiile sunt excelente. În plus, în Coreea de Sud staţionează 28.500 de soldaţi americani. Paralel, Statele Unite au pus Coreea de Nord pe axa răului, alături de Iran.

Barack Obama, preşedintele SUA, în ianuarie 2015: „Provocările noastre nu se limitează la Al Qaida. America îşi va continua eforturile menite să prevină răspândirea celor mai periculoase arme. Regimul din Coreea de Nord trebuie să ştie că va obţine securitate şi prosperitate doar respectând obligaţiile internaţionale. Provocări de genul celei de azi-noapte le vor accentua izolarea. Suntem alături de aliaţii noştri, ne consolidăm apărarea anti-rachetă şi conducem lupta globală împotriva acestor ameninţări”.

Când vorbeşte despre provocările coreenilor comunişti, preşedintele Statelor Unite face referire la testarea unui submarin nord-coreean, dotat cu rachete balistice. Imaginile filmate din satelit arătau că armamentul de lansare fusese activat. Exerciţiul a fost supervizat de însuşi Kim Jong-Un.

Departamentul american de Stat a spus atunci că testul e o încălcare clară a rezoluţiilor Consiliului de Securitate ONU, care interzic Coreei de Nord să producă şi să folosească tehnologie balistică. ,,Cerem Coreei de Nord să se abţină de la acţiuni ce sporesc tensiunile din regiune şi să se concentreze pe respectarea angajamentelor internaţionale", au spus, pe ton imperativ, oficialii de la Washington.

Pe de altă parte, Coreea de Nord cere de ani de zile Statelor Unite să-şi retragă trupele din Coreea de Sud şi să renunţe la exerciţiile militare comune cu armata sud-coreeană, pe care le consideră o ameninţatre directă la adresa securităţii sale. Răspunsul Statelor Unite nu lasă loc de interpretări.

Barack Obama, în aprilie 2014: „Graniţa dintre naţiuni, între o societate deschisă şi alta închisă. Între o democraţie înfloritoare şi un stat-paria, care preferă să-şi înfometeze poporul decât să-i alimenteze speranţele şi visele. Nu este rezultatul unui război, ci al politicii făcute de Coreea de Nord. O politică a confruntării şi provocării, cu cele mai periculoase arme. Vreau să fiu clar: angajamentul Statelor Unite faţă de securitatea Coreei de Sud este şi mai puternic în faţa agresiunii”.

Kim Jong-un, un lider mereu pe picior de război

Are în jur de 30 de ani, a studiat în Elveţia, duce o viaţă excentrică şi îi conduce - cu mână de fier - pe unii dintre cei mai săraci oameni de pe planetă. Până să preia puterea, la moartea tatălui său, era practic un necunoscut. Vorbim despre Kim Jong-un, tânărul lider nord-coreean care a făcut din ambiţiile sale nucleare ţel suprem al Coreei de Nord.

După ani de speculaţii cu privire la sănătatea liderului de la Phenian, anunţul oficial al morţii lui Kim Jong-il a fost făcut în 17 decembrie 2011. Pentru restul lumii, a fost un motiv de speranţă. Un gând, chiar şi nerealist, că se poate schimba ceva în dictatura numărul unu a lumii. Nord-coreenii nu au avut asemenea speranţe. Erau prea ocupaţi să plângă suficient de convingător în stradă. Şi, în acelaşi timp, să se bucure că au un nou lider suprem.

Detaliile despre naşterea lui Kim Jong-il sunt secret de stat. Se crede, totuşi, că s-a născut în Siberia, în 1941.

Numele lui adevărat este Yuri Irsenovici Kim. Familia lui era în exil în Siberia, în timp ce peninsula coreeană era ocupată de Japonia. Tatăl lui a fost Kim Il-sung, primul lider suprem al Coreei de Nord, care a condus ţara cu mână de fier timp de 46 de ani. I-a urmat la putere în 1994. Iar Coreea condusă de el a devenit mult mai despotică decât cea a lui Kim Il-sung.

Dincolo de despotism, însă, a fost vorba şi de multă incompetenţă. Politicile lui economice au fost atât de proaste, încât dezastrul a fost inevitabil. Aşa s-a ajuns la marea foamete nord-coreeană de la mijlocul anilor '90. Se crede că 2 milioane de oameni au murit atunci. Dar foamea trebuia acoperită cumva. Nu cu mâncare, ci cu arme. Doctrina lui Kim Jong-il a devenit, deci, "armata mai presus de orice". Ea nu era condusă de un general, ci de un adevărat zeu: Kim Jong-il.

"În ochii mei şi ai tuturor prietenilor mei, Kim Il-sung şi Kim Jong-il erau fiinţe perfecte, neîntinate de vreo trăsătură umană. Eram convins, cu toţii eram convinşi că niciunul dintre ei nu a urinat sau defecat vreodată. Cine îşi poate imagina aşa ceva despre zei?", povestea unul dintre nord-coreenii care, în final, au reuşit să fugă în Occident.

Acest zeu avea, totuşi, plăceri cât se poate de lumeşti. Filmul era de departe cea mai mare dintre ele. A răpit regizori şi actriţe din Coreea de Sud pentru a construi o industrie a filmului în Nord. Se spune că arhiva lui personală conţinea până la 20.000 de filme.

Era un mare fan al filmelor americane şi se spune că avea o obsesie pentru Elvis Presley. A fost căsătorit, dar a avut şi multe amante. Unele dintre ele erau tocmai actriţele pe care le-a răpit din Sud. Cei care au fugit din Coreea de Nord au povestit că avea 17 palate. Jurnaliştii de la Sunday Telegraph au dezvăluit că liderul de la Phenian avea depozite de 4 miliarde de dolari în băncile europene. Era asigurarea lui în cazul în care ar fi trebuit să fugă.

Madeleine Albright: „Îainte să mă întâlnesc cu el, oamenii noştri m-au informat despre cât era de ciudat. Era descris drept foarte retras, cu multe iubite, uitându-se la filme porno - în principiu, avea imaginea unei persoane foarte ciudate. Nu ştiai cum va fi el de fapt.

În realitate, era chiar plăcut. Deşi ştiam toate lucrurile cumplite pe care le-a făcut, puteam măcar să îmi dau seama că nu era nebun. Era foarte, foarte bine pregătit. Nu avea nevoie de notiţe pentru răspunsurile lui. Nu numai că era respectuos, dar era interesat de ce aveam eu de spus”.

Vizite în străinătate a avut puţine. Una dintre ele a fost în Rusia, în 2011. A fost primit de preşedintele de atunci, Dmitri Medvedev. Cum coreeanul avea fobie de zbor, întâlnirea a avut loc în Siberia. Astfel, Kim Jong-il a putut veni cu trenul personal, mijlocul lui preferat de transport.

Kim Jong-il a lăsat în urmă cel puţin trei băieţi şi două fete. Multă vreme, s-a crezut că întâiul născut, Kim Jong-nam, îl va succeda. Dar totul s-a schimbat când acesta a fost prins cu paşaport fals pe un aeroport din Japonia. Încerca să viziteze în secret Disneyland-ul din Tokio. Aşa a venit Kim Jong-Un la putere. Un nou dictator, chiar mai dur şi rupt de lumea reală decât tatăl şi bunicul lui.

Dosarul coreean – sărăcie ascunsă sub zgomot de arme

Până prin anii '70, cele două Corei nu erau foarte diferite una de alta. Se trăia cam la fel. Acum, diferenţa dintre ele este explicată cel mai bine de o imagine din satelit: nordul este cufundat în beznă, sudul este inundat de lumină. Pare metaforă, dar e o imagine reală. Şi arată cât de diferite sunt cele două lumi din peninsula coreeană.

În 2014, economia din Coreea de Nord a crescut cu 1%, spune Sudul. Chiar şi aşa, nord-coreenii sunt de 40 de ori mai săraci decât cei din sud. 70% dintre nord-coreeni nu au acces la toate alimentele care formează o dietă sănătoasă.

Foarte interesant este că, de la formarea celor două ţări şi până în anii' 70, Coreea de Nord şi cea de Sud aveau aproximativ acelaşi PIB pe cap de locuitor. Transformarea sudului în puterea economică de azi a venit în momentul în care ţara s-a democratizat şi a trecut la un capitalism sprijinit puternic de SUA. În timp ce Sudul s-a reformat şi s-a dezvoltat, Nordul a sărăcit. Este, de altfel, una dintre cele mai sărace ţări din lume. Este rezultatul unui experiment politic unic în lume, care se desfăşoară de 70 de ani: o dinastie comunistă.

Jihun Jung, cetăţean coreean stabilit în România, absolvent de Ştiinte Politice în Coreea de Sud, invitat la Jurnalul de Seară

Un lucru puţin ştiut este că în ţara condusă de Kim Jong-un există un fel de internet. De fapt, e mai degrabă o o formă de intranet care seamănă cu Internetul din 1994. Se numeşte Kwangmyong . Foarte puţini oameni ştiu însă de el. Ai nevoie de aprobarea statului doar ca să deschizi un calculator. Sunt foarte, foarte puţini cei care ştiu şi care au voie să acceseze internetul nord-coreean.

Sărăcia din Coreea de Nord este, însă, acoperită cu arme şi cu o armată mare. Ambiţiile nucleare ale Coreii de Nord au făcut ţara şi mai izolată de restul lumii. Se estimează că până la jumătate din PIB merge la armată. De decenii, oamenii aud un singur discurs: ţara este ameninţată de tot restul lumii, mai ales de americani. Aşa că are un program nuclear care i-a atras sancţiuni după sancţiuni. Periodic, apar provocări: teste balistice efectuate de Phenian sau ameninţarea Sudului.

Coreea de Nord a efectuat trei teste nucleare reuşite: în 2006, 2009 şi 2013. Se crede că regimul Kim are material pentru cel puţin şase bombe nucleare. Armata din Coreea de Nord este a cincea cea mai mare din lume după numărul de soldaţi. Are aproape 1,2 milioane militari activi şi 600.000 de rezervişti.

Familii blocate în lumi diferite

În momentul în care Coreea s-a rupt în două, zeci de mii de familii s-au trezit despărţite de noua graniţă. Li s-a spus că rămas dincolo i-a devenit duşman.

Periodic, cele două Corei organizează reuniuni ale familiilor pentru care graniţa care a rupt peninsula în două a fost un blestem: a rupt în două nu doar peninsula, ci şi numereoase familii.

Pentru regimurile de la Seul şi Phenian, aceste întâlniri sunt o armă politică, pe care o folosesc la negocieri. Pentru oamenii care ajung să ia parte la ele, reuniunile sunt singura ocazie de a-şi revedea fraţi, surori, verişori sau chiar copii.

Pentru sud-coreenii care îşi revăd pentru prima oară de la război apropiaţii din Nord, şocul este uriaş.

Iată povestea a doi fraţi despărţiţi, în 1950, când Coreea de Nord a invadat Sudul. Un frate, Hwang Pyong-Won a rămas în sud şi a fost farmacist. Celălalt, un doctor, a fost luat în nord pentru a-i îngriji pe soldaţi. După război, cel din Coreea de Nord a primit un loc de muncă foarte bun în aviaţie.

Când s-au întâlnit, Hwang Pyong-Won şi-a întrebat fratele cum e viaţa la nord de paralela 38. El avea maşină, dar fratele lui nu. "Ai telefon?", l-a întrebat pe fratele lui. "Nu", a răspuns cel din Nord. Fiica mea, care lucrează în Ministerul de Externe, are un telefon, dar dacă nu ştii codul, nu poţi suna". Hwang Pyong-Won şi-a amintit cum toţi oamenii din Nord care veneau la reuniuni cereau bani, aşa că i-a oferit fratelui său bani. "Dacă mă duc înapoi cu banii, guvernul mi-i va cere, aşa că mai bine păstrează-i." Hwang Pyong-Won a observat cum haina fratelui lui era foarte ponosită. "Dă-ţi haina jos, ia-o pe a mea." "Nu pot să fac asta. Este o haină împrumutată de la guvern pentru a veni cu ea aici." Când s-au despărţit, fratele din nord era agitat şi speriat, ca şi cum cineva îi asculta.

Locuitorii din Coreea de Sud au nivelul de trai al unei ţări ca Spania. Asta, în vreme ce oamenii din Nord duc o viaţă de nivelul celei din Africa sub-sahariană.