Sari la conținut

DIGICULT. Copilăria Ioanei Crăciunescu: „Am crezut c-am să fiu mai fericită...”

Poveștile copilăriei încep, de regulă, la vârsta primilor pași. În cazul Ioanei Crăciunescu, personaj surprinzător și nonconformist, cea dintâi aventură a fost chiar... venirea pe lume.

Ioana Crăciunescu: „Cel mai amuzant lucru care se numește anul 50 este nașterea mea, în măsura în care mama s-a hotărât să mă nască acasă, ca să-i arate tatălui meu cât de mult îl iubește. Tatălui meu îi plăcea foarte mult să deseneze, era inginer constructor, dar i-a desenat mamei foarte multe cirește, ca să-mi facă o păturică cu cireșe. Și mama mea tot cosea la cireșe, pe păturică, și tata tot pleca la serviciu și se întorcea, mai era și bunica, și bunicul, și străbunica și încă două surori măritate... Numai că necazul a fost că mama era tânără, puțin veselă și, plictisită să coasă cireșe, l-a rugat pe tata să o ducă în Cișmigiu, să mai danseze o seară. Nu erau, ca astăzi, toate analizele la zi, să știi când naște omul, ce sex are... Drept care era moda pantofilor cu crep și mama a dansat, undeva, la Cina, cu tata, până la 3 noaptea, au urcat - stăteam la etajul 2 - și administratora spălase cu motorină scările de lemn. Și mama a alunecat aproape un etaj, cu mine în burtă, drept care, a doua zi, tata a primit un telefon că e un incendiu, la fabrica la care lucra el ca director, avea responsabilitatea unor oameni, deci a fugit la incendiu, și mama, din păcate, n-a putut să-i arate marea dragoste, pentru că, din lovitură, m-a născut cu cireșe cu tot, cu nasul lipit de obraz. Noroc că o moașă m-a smuls de obraz, mi-a scos nasul la suprafață, de-atunci se spune că am un nas foarte obraznic. Și tata a ajuns pe la 4 dimineața, când eu deja orăcăiam.”

Păturica imprimată cu cireșe a rămas o amintire, însă cireșele au devenit un laitmotiv al întregii vieți.

Ioana Crăciunescu: „Este un semn cu cireșii, pentru că bunicii din partea tatălui stăteau pe strada Mureș, vizavi de Piața Chibrit, și în curtea lor bunicul plantase cireși. Și din acei cireși e făcută această bibliotecă. Când bunicii mei au murit, tata a vândut ce era acolo, dar n-a renunțat la cireși și a făcut această bibliotecă. Și am și scris poemul bunicilor mei, care-mi lasă în fiecare carte o frunză de cireș.”

Ioana a crescut într-o casă în care dragostea părinților „umplea” sufletele și spațiul.

Ioana Crăciunescu: „N-am auzit niciodată decât cuvinte de dragoste. Tata pleca, dimineața, la serviciu, la ora 7, până la 4 după amiaza erau minimum cinci telefoane, „Abia aștept să vii, iubitul meu, iubita mea”... Din păcate, pentru că eu am făcut vreo trei divorțuri din cauză că criteriul meu de iubire era pus prea sus. Rămân cu ceea ce se numește un criteriu de iubire extraordinar și ștacheta e foarte foarte sus. Nu e numai din cauză că ei se iubeau foarte mult, dar tatăl meu a murit foarte tânăr, mama a rămas văduvă foarte tânără, eu m-am ocupat de mama mea ulterior, însă și-a păstrat zâmbetul și lumina unei iubiri eterne, pe care eu am dobândit-o, chiar dacă, în viața mea particulară, n-am reușit s-o împlinesc, ca ea. Poate cea mai importantă zestre a mea este iubirea cu care m-au încărcat din plecare.”

De la mama a mai primit o moștenire prețioasă: știința de a-și face prietenii să se simtă ca acasă, când îi vin în vizită.

Ioana Crăciunescu: „Mama a fost femeie casnică, ne-a crescut, n-a avut studii superioare, dar mulți ani - mama a murit de 7 ani - pentru sute de prieteni ai mei, ea a rămas, cum să zic, modelul Sfintei Vineri: cea care aduce bucurie, bucata de brânză de masă, pâinea întinsă. În anii de prietenie cu Nichita, dacă sunam la 4 dimineața, mama și tata se sculau să pună aici o masă, să „bem” o ciorbă... Undeva au fost niște părinți foarte foarte deschiși. Cred că toate aniversările mele, din școala primară până după ce am terminat facultatea, după ce am început să am premiere la Nottara toate s-au făcut în casa asta. Sunt acolo, în perete, două robinete, prin unul curgea vin roșu, prin altul - vin alb.”

"Sunt un băiețel puțin rebel, sunt o fetiță fără rochiță". Astfel se descrie Ioana, copilul. Cum era, pe vremuri?

Ioana Crăciunescu: „Eu, "Năzbâtia"? Tăticu cred că a vrut, inițial, să aibă un băiat. Eu am fost foarte băiețoasă, deosebit de băiețoasă și, dacă vă uitați la mine, și-acum sunt puțin băiețoasă. Când zic "Năzbâtia", e "Năzbâtia". Nu neapărat obraznică, cât cu o personalitate foarte puternică. Și cu ceea ce se numește claritatea a cine sunt și ceea ce vreau să devin. Drept care, la 5 ani, cum se întâmplă în orice familie normală, când se-adună unchii, mătușile, îl întreabă pe ghemotoc "Ce vrei tu să te faci când o să fii mare?" Și eu am răspuns foarte clar: "Actriță și poet". Acest dublu de sexe i-a pus să înceapă să râdă. Plus că aveam 5 ani! Și eu am dedus că toți oamenii mari sunt cam proști, pentru că râd la lucruri foarte serioase.”

Lucruri foarte seriose au ieșit și din... zăpadă. O scenă ca de film i-a marcat fetiței întreaga copilărie.

Ioana Crăciunescu: „Ningea... e, cred, iarna 53-54, când erau niște munți de zăpezi îngrozitoare. Bloculețul ăsta de 3 etaje era în fața atelierelor CFR. Și se făcuseră niște tunele, ca să traversezi dintr-o parte în alta a străzii, iar zăpada trecuse de etajul întâi. Erau nămeți mari, dar, cum noi eram la etajul doi, puteam să văd strada. Tata mă ținea în brațe, să-mi arate că ninge. Și ce-am văzut eu - care m-a frapat și continuă să rămână un simbol pentru viața mea - este că în tunel a intrat un om, cu palton, l-am văzut intrând. Nu știam să vorbesc prea bine, nu știam mare lucru. Și pe partea cealaltă a ieșit un câine de aceeași culoare: negru. De unde eu am dedus - era cu palton negru, a ieșit un câine negru - că, dacă intri în zăpadă, te transformi în câine. Și continui să cred că, dacă atingi puritatea și nu ești pregătit, te transformi în câine.”

Ioana se transforma și ea, dar într-un spiriduș răzbunător, atunci când adulții casei îndrăzneau s-o supere. Avea un fel cu totul original de a-și arăta furia.

Ioana Crăciunescu: „Scriam! Îi pedepseam numai cu scrisul! Deci, dacă mă supăram pe mama mea, pentru cine știe ce, cum se supără copilul pe părinți, mă scundeam în cameră și scriam o poezie: "Mama mea grasă ca o butelie". Mătușile care mă-ngrădeau! Începeau să plângă, când îmi găseau poeziile! Pe urmă îi imitam! Întindeam un cearșaf în curte (asta, până în clasa I) și-i imitam pe toți din familie. Cu toate defectele, bineînțeles!”

Talentul scriitoricesc s-a grăbit să se arate, încă dinainte ca Ioana să ajungă la școală. Cel dintâi poem a fost rezultatul unei... pozne.

Ioana Crăciunescu: „Știu că aveam vreo 6 ani, nu eram, încă, la școală. Și părinții mei, cu un frate de-al tatălui meu, care avea și el o fetiță, puțin mai mică decât mine, făceau vacanțele la Măneciu-Ungureni, și jucau rummy pe o terasă. Am cerut voie să merg în grădină, să adun alune, cu verișoara mea mai mică. Și n-am calculat eu de cât timp culeg alune! Au strigat ei, dar eu nu aud, când sunt puțin "după alune"... Și, când am ajuns în curte, m-am trezit că mama mă prinde de cozi și mi-au zburat toate alunele din brațe, verișoară-mea plângea, că era mai mică, părinții ei au luat-o s-o bată pe ea... Au trânit ușa, să-și rezolve ei problema, și-am rămas pe treptele acelei terase și ăsta-i primul meu poem, e scurt, nu vă pierd timpul. Era:

"Sparg alune. Cui ce-i pasă?

Doar ai mei se ceartă-n casă, că nu știu să mă educe.

Printre zmogotele pietrei aflu ce e bine, ce e rău

Și cum toți se laudă despre ce e-n capul meu.

Toți o știu, fără s-o știe.

Sparg alune.

Ei sunt toți și eu sunt una.

Și m-acuză, că au dreptul. Ah, ce-amară e aluna!"

Anii au trecut, fetița a ajuns liceană la "Mihai Viteazu", iar inspirația a urmat-o pretutindeni. Ioana a coordonat revista liceului și a continuat să umple sute de pagini cu versuri.

Ioana Crăciunescu: „Știu că m-am întâlnit cu Emil Botta, aici, pe stradă, și eram de la liceu, cu uniformă, și l-am oprit "Stați așa! Știți că și eu scriu poezii?" N-am mai apucat să-i zic "Domnule Botta, sunt bucuroasă..." Zice "Da?" "Da, și stau aici! Nu veniți să vă citesc?" Și era, așa, în melancolia lui... "Ba vin". Și-a urcat cred că aici, lângă sobă, stătea. Și i-am citit poezii și cred că am o scrisoare de la el, i-a spus mamei că am talent. Mama nu știa cine e Botta, tata nu știa cine e Botta, îl știam eu!”

Cu toate că scrisul a crescut odată cu copila de odinioară, nici visul de a "îmblânzi" scena nu a rămas în cufărul cu jucării.

Ioana Crăciunescu: „Din păcate pentru părinții mei, eu chiar am făcut ce doream de la 5 ani. De ce zic asta: pentru că ei mi-au prevăzut, din cauza Liceului "Mihai Viteazu", profesorilor, eu publicam mult mai tânără, ca elevă, decât să demonstrez că pot fi actriță, și mi-au prevăzut o carieră în filologie, ca scriitor. Și a trebuit să-mi mint părinții - copiii mint părinții deseori - ei nu erau deloc de acord, pentru că era foarte rușinos să dai la teatru, să fii actriță, era ceva dubios pentru creșterea ardelenească corectă și cinstită. Și am zis că dau la Istoria Artelor, pentru că, pe vremea aia, sediul era același. Cum ei nu m-au urmărit niciodată, să vadă dacă mint, m-am dus, în capul meu știind că nu m-am pregătit deloc și că, probabil, n-o să intru, dar, totuși, să văd cum e examenul. Și nu știam mare lucru, știam mai mult poezii de-ale mele, și domnul Moni Ghelerter mă-ntreabă "Dar o fabulă nu știi?". Și io zic "Nu scriu!". Culmea este c-am intrat din primul an.”

Vremea păpușilor și a năzbâtiilor se conjugă la timpul trecut. Dar, într-o casă bătrânească de la 30 de kilometri de București, Ioana Crăciunescu reface un univers al copilăriei plin de veselie și vise mari.

Ioana Crăciunescu: „Norocul meu este că am totul la mine. Reușesc că refac copilăria mea pe copiii care sunt în jurul meu, prietenii mei au copii mici. Toți, când vin la Bulbucata, îi spun "La Bucurata, du-ne la Bucurata!" Cred că am calitatea să-i fac pe oameni veseli și fericiți, măcar pentru 2-3 ore, trei zile...”

Tocmai de aceea, Ioana Crăciunescu seamănă mult, și astăzi, cu fetița care a fost cândva.

Ioana Crăciunescu: „Cum zic eu, mă simt foarte tânără, dacă vreți, chiar încep să mă copilăresc dezagreabil de mult. Îmbătrânești când îți pierzi părinții. Până acum 7 ani, încă eram fetiță, că mama trăia. Acum trebuie să accept că sunt o "bătrânică".”

Neastămpărul de altădată s-a păstrat neatins. Totuși, dintre toate lucrurile năstrușnice care i-au trecut prin cap copilei, a rămas vreun vis neîmplinit?

Ioana Crăciunescu: „Am crezut c-am să fiu mai fericită...”