Preocupat de viitorul său politic post-Cotroceni, Klaus Iohannis și-a mai văzut încă un vis spulberat. Șefia Consiliului European, deținută de Charles Michel, nu va mai fi vacantă după alegerile europene, întrucât actualul șef al Consiliului s-a răzgândit și nu mai candidează. Scenariul prin care Iohannis pleca anticipat de la Cotroceni, pentru a prelua interimar funcția lui Charles Michel, a picat, lâsându-l pe președinte în situația de a-și duce și ultimul mandat la bun sfârșit.
Cu singuranță că, pentru orice lider politic, o funcție la nivel înalt european ar fi o încununare a unui cariere de succes și o recunoaștere internațională a valorii sale. Că a fost vorba de șefia NATO, de funcția de Înalt Reprezentant al UE pentru politică externă sau de președinția Consiliului European, pentru Klaus Iohannis drumurile par, în acest moment, închise. Președintele e condamnat să rămână până la final alături de români. Deși plictisitor în comparație cu provocările unui post european de mare rang, restul de mandat prezidențial i-ar putea ocupa timpul președintelui, absent în ultimii doi ani din dezbaterea internă. Iată câteva din teme:
1. Combaterea extremismului. “Vom rămâne vigilenți în fața curentelor extremiste și nu vom permite afectarea sistemului nostru de valori și a principiilor de bază ale societății noastre”, declara, în urmă cu câteva zile, președintele, la întâlnirea anuală cu șefii misiunilor diplomatice de la București. De fapt, Iohannis nu s-a implicat niciodată în lupta politică împotriva AUR. Dacă, în acest caz, președintele poate invoca în apărarea sa neutralitatea cerută de Constituție, nu are însă nicio scuză pentru tăcerea în cazul dezinformării și conspirațiilor promovate de extremiști atât în pandemie, cât și în timpul invaziei Rusiei în Ucraina.
2. Explicarea pericolului rusesc. Strategia “România tace și face” în ajutorarea Ucrainei a funcționat până la un punct. Deja, în Occident se vorbește deschis despre riscul unui atac al Rusiei asupra altor state europene. În unele situații, populația este sfătuită să învețe să se pregătească de război. La București, această temă nu există. Bineînțeles că niciun lider politic nu și-ar asuma să sperie populația, mai ales într-un an electoral și mai ales cu forțele extremiste suflând în ceafa partidelor tradiționale. O comunicare cu cetățenii trebuie însă să aibă loc. Tăcerea autorităților lasă terenul liber pentru propaganda rusă și forțele antioccidentale.
3. Medierea între Guvern și protestatari. Klaus Iohannis nu a fost interesat să intervină sau să comenteze protestele fermierilor și transportatorilor. Nici liderii PNL și PSD nu l-au vrut implicat. Însă, în acest an electoral, este previzibilă creșterea nemulțumirii sociale și slăbirea încrederii în guvern, deci noi greve. Că e vorba despre profesori, medici sau polițiști, rolul de mediator nu poate fi jucat de liderii politici care sunt cu ochii la alegeri. Cum președintele nu mai candiează, își poate asuma rolul de a explica sindicatelor situația bugetului și de a împiedica guvernul să angajeze cheltuieli pe care România nu le poate suporta decât cu costuri foarte mari.
Mai sunt și alte mari teme sociale la care președintele ar putea fi parte: migrația tinerilor, reorganizarea administrativă, creșterea cheltuielilor pentru apărare, performanța în administrația publică. Sunt probleme majore, pe care un șef al statului la final de mandate le poate aborda, fără presiunea de a câștiga din nou alegerile sau de a numi guverne cu majoritate solidă în Parlament. Chiar dacă nu mai are nici puterea, nici credibilitatea de a trasa direcții strategice pentru România, Klaus Iohannis poate contribui, măcar un pic, la România educată.
