Cum traduc parlamentarii români scandalul momentului din Franţa

Angajarea neamurilor pe bani publici este una din cele mai perverse modalități de a drena bugetul și de a pune cruce profesionalizării în aparatul de stat. Angajarea neamurilor la stat e totodată o pârghie de perpetuare a traficului de influenţă, un precursor al apariţiei diverselor feude, un inhibitor al competiţiei şi competenţei.

„Pe măsură ce zilele trec, dezvăluirile presei legat de această afacere judiciară în derulare trasează, de fiecare dată un pic mai mult, caracteristicile unui candidat la alegerile prezidenţiale al cărui raport cu banii e foarte departe de imaginea pe care acesta doreşte să o transmită”. Astfel descria Le monde, într-unul din multele articole dedicate scandalului de care fostul premier şi actual candidat la prezidenţialele din 2017, François Fillon, nu mai scapă. Mai ales, de când şi justiţia a intrat pe fir şi, pare-se, a intrat destul de bine.

Totul a pornit de la dezvăluirile săptămânalului de satiră şi investigaţii Le Canard enchaîné, potrivit căruia Penelope Fillon a primit sute de mii de euro de-a lungul anilor, funcţionând ca un soi de asistentă parlamentară a soţului ei.

Pe scurt, trebuie subliniat că la Penelope problema nu era statutul în sine, de angajată a consortului, căci e legal în Franţa, cât suspiciunea că slujbele ar fi fost fictive.

Povestea s-a rostogloit şi opinia publică a aflat, ulterior, că şi copiii familiei Fillon s-au spetit în job-uri de colaboratori ai tatălui, atracţia pentru banul public neizbindu-se, iată, de multe inhibiţii.

Cazul Fillon este, dacă vreţi, un caz-şcoală despre raportul dintre moralitate şi legalitate în politică şi cu precădere în politica la vârf. În Franţa, dar la fel de bine şi în România.

Din nefericire, un număr însemnat de politicieni de la Bucureşti consideră că orice este permis atât timp cât este şi legiferat, iar episodul OUG 13 a constituit apogeul acestei mentalităţi.

Da, legea este element vital în funcţionarea unui stat şi echilibrul unei societăţi, dar şi mai importantă este armonizarea a ceea ce este legal cu ceea ce este moral.

Altfel, cred că fiecare dintre noi poate da ca exemplu cel puţin o duzină, două sau trei de ţări care au legi, dar nu şi democraţie sau respect pentru bunul public, ori cel al individului.

Or, ceea ce s-a pragătit începând de marţi, în Parlamentul României, când în comisia juridică a Camerei Deputaţilor conflictul de interese a fost masiv dezincriminat, ilustrează tocmai ruptura de care vorbeam mai sus - cea dintre legal şi moral.

În esenţă, rudele unei elite ce se consideră a fi mai egală între egali, se pot relaxa şi apuca de planuri de carieră la stat, iar parlamentarii formează în România acea castă care caută constant portiţe pentru dobândirea de noi şi noi privilegii. Detalii pe subiect, AICI.

Eugen Nicolicea, președintele Comisiei Juridice din Camera Deputaților, explica, în nota-i binecunoscută, despre ce-ar fi vorba: „Dacă (parlamentarul – n.r.) angajează o rudă proastă în dauna unui tânăr competent e un prejudiciu, pentru că activitatea instituţiei merge mai rău. Dacă alegi o rudă genială care a luat premiul Nobel în dauna unui prostălau care nu e rudă cu tine, evident că nu e un conflict de interese”.

Sunt atâtea elemente amendabile în fraza rostită de deputatul PSD, încât discursurile kilometrice ale lui Castro ar putea părea o glumă.

Pe scurt, însă, situaţia stă în felul următor: Angajarea neamurilor pe bani publici este una din cele mai perverse modalități de a drena bugetul și de a pune cruce profesionalizării în aparatul de stat. Angajarea neamurilor la stat e totodată o pârghie de perpetuare a traficului de influenţă, un precursor al apariţiei diverselor feude, un inhibitor al competiţiei şi competenţei.

Acceptând asemenea practici promovate de politicieni, societatea devine cu timpul captivă, căci una din caracteristicile lor este extinderea continuă, acapararea perpetuă de teritorii. Azi, la parlamentari, mâine la primari, poimâine la miniştri, apoi în armată şi tot aşa până în cele mai sensibile zone.

În final, ne vom trezi nu doar cu banii scurşi prin tot felul de scheme obscure către fraţi, surori şi verişori, ci şi mai ales cu funcţionari şi angajaţi la stat profund incompetenţi.

Căci, imaginaţi-vă acum un tată grijuliu care-şi testează draconic fiul pentru a vedea dacă merită sau nu să-l angajeze. Ori pe soţul (mare funcţionar) ţinut sub papuc de nevastă, cum îi va da el teste grilă „dictatoarei” înainte de a o face consilieră; şi cum o va zbura el din post, în caz că doamna nu ştie meserie, ori e indisciplinată.

Lucrurile sunt, deci, simple, străvezii, trece lumina prin ele.

Problema tot mai mare, însă, este că politicienilor români aflaţi la guvernare le e tot mai teamă de lumină. Nu le place transparenţa, preferă obscuritatea şi prind mai mult curaj când contextul extern devine suficient de gri încât să pară că-i ajută.

De exemplu, probabil îi încarcă cu energie pozitivă atunci când îl văd pe Fillon cu cât patos joacă rolul victimei şi cât de „democratic” se agaţă de candidatură, deşi din punct de vedere moral are deja cazier.

În fiecare dintre ei, aceşti politicieni români care dispreţuiesc incriminarea conflictului de interese, stă la pândă un mic Fillon. Unul care, ca şi ei, vrea mai mult şi să fie de la stat, iar pachetul şi pretenţiile să fie însoţite de respectul, nu de oprobiul public.

„Infracţiunea de conflict de interese a fost incriminată în 2006 pentru că era nevoie de un asemenea text de lege. Urmărim cu foarte multă atenție propunerile care se fac, le analizăm și vom exprima un punct de vedere când va fi nevoie. Sunt multe propuneri, observ că e un fel de inflație de proiecte, nu știm la care să ne referim”, arăta, joi, procurorul general al României, Augustin Lazăr.

Are dreptate şi nici n-ar fi putut-o spune mai direct.

Pe de altă parte, prin reducţionismul ei intrinsec, raportarea doar la cotidian îngustează orizontul oricărui raţionament şi îl sărăceşte. Cred, de aceea, că anvergura răului pe care îl face orice amputare a legislaţiei privind integritatea poate fi percepută în adevărata sa splendoare plasând zbaterile de azi ale majorităţii parlamentare într-un context mai larg.

Ne vom da, astfel, seama că România ar putea cădea de foarte sus.

În ultimii 10 ani, ţara noastră a continuat să rămână oaia neagră a clubului european la multe capitole. În schimb, la două dintre domeniile cele mai sensibile în general - lupta anticorupţie şi integritatea în sfera politicii şi a administraţiei publice - Bucureştiul a ajuns, treptat, campion.

DNA şi ANI au cunoscut peste hotare o faimă greu de egalat pentru orice altă instituţie, iar legile în baza cărora şi-au câştigat renumele au fost date ca exemple de bune practici de specialişti, înalţi oficiali, lideri ai unor state membre UE.

Nu am deschis întâmplător editorialul de faţă cu „pilda Fillon”.

În Franţa, după cum arătam şi mai sus, angajarea rudelor la birourile parlamentare este încă legală, dar în societate au încolţit sâmburii îndoielii cu privire la eficienţa sistemului. Din acest punct de vedere, România este la ani-lumină de Franţa, legislaţia în vigoare împiedicând asemenea practici sau, dacă a fost cazul, pedepsindu-le.

În România zilelor noastre există toate filtrele posibile de a împiedica o situaţie precum cea în care s-a pus candidatul Fillon, odată cotat cu prima şansă în prezidenţialele din Hexagon.

Nu este ironic ca tocmai atunci când o ţară ca Franţa se pregăteşte să o ia pe urmele României la capitolul integritate în viaţa publică, România să se întoarcă în timp şi să se aşeze în locul de care acum tot mai mulţi francezi vor să fugă?

Cum ar putea Parlamentul de la Bucureşti să contribuie la dărâmarea podiumului de sub picioarele campionului, în condiţiile în care atât de puţine sunt domeniile la care România excelează, în interiorul Uniunii Europene?

„Ţara are o reputaţie de oaie neagră a Uniunii Europene, dar legislaţia sa ar putea servi de exemplu în dezbaterea privind moralitatea în viaţa publică. Adesea arătată cu degetul pentru corupţia endemică a clasei sale politice şi administraţiei, România are una din legislaţiile cele mai severe în materie de transparenţă. Măsurile pe care Franţa încearcă să le implementeze pentru a face viaţa politică mai transparentă au devenit realitate în România din 2007. Vrând-nevrând şi mai ales sub presiunea Comisiei Europene, Parlamentul român a votat în cele din urmă Legea 144/2007 privind crearea Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI)”. Ştiţi când apărea în Le Monde acest pasaj? În 2013.

Suntem, azi, în 2017, un an greu pentru justiţia din România.

Oare vor avea jurnaliştii francezi ocazia să scrie şi în 2020 un articol similar despre progresele României şi legislaţia ei model, în materie de transparenţă şi integritate?