Sari la conținut
News Alert

Victoria lui Macron. Cazul României

Emmanuel Macron nu a câştigat doar în faţa lui Marine Le Pen, ci în primul rând în faţa partidelor tradiţionale şi a unor practici din lumea politică tot mai incongruente cu pretenţiile la zi ale societăţii. Trebuie să privim atent la acest scrutin şi deznodământul lui. Ne poate oferi o fereastră spre propriul viitor sau, dacă nu-i înţelegem tâlcul, spre nefericitul nostru trecut.

French Presidential Candidate Emmanuel Macron Holds Campaign Rally

PARIS, FRANCE - APRIL 17: French presidential candidate Emmanuel Macron delivers a speech during a campaign rally at Bercy Arena on April 17, 2017 in Paris, France. (Photo by Sylvain Lefevre/Getty Images)

Într-o ţară cu instituţii solide a fost posibilă o revoluţie calmă, care a propulsat în fruntea statului francez nu un exaltat, ci o figură şlefuită tocmai de şi tocmai în cadrul instituţional tradiţional.

Este acesta un paradox? Nu neapărat, ci mai degrabă un semnal pozitiv că într-o democraţie solidă acest cadru – rod al unor acumulări şi rafinări organice, de timp îndelungat – lasă deschise posibilităţi de reformare a manierei de a face politică şi de raportare a politicienilor la nevoile şi mesajele transmise de publicul larg.

Urmează testul parlamentar pentru Macron, în urma căruia ne vom face o idee asupra consistenţei platformei sale, „En Marche!”, dar îndrăznesc să spun că momentul nu va fi unul decisiv, ci mai curând o concluzie de etapă dintr-un proces mai larg. Un proces aflat încurs şi care, în Franţa, nu a debutat cu apariţia „En Marche!” - iată, acum exact un an – şi nici nu se va încheia pornind de la scorul pe care formaţiunea îl va obţine la parlamentarele de peste o lună.

Greu de spus încă în ce măsură partidul lui Macron va fi capabil să joace un rol foarte important în politica franceză, nici câtă coeziune poate avea un proiect netestat în vreun fel înainte de a intra direct în focul alegerilor legislative, nici cum îşi va putea administra eventualele contradicţii interne în ideea păstrării unei coerenţe. Ca un detaliu, până la acest moment tot mai multe sondaje se arată optimiste cu „En Marche!” şi încă nu a fost măsurat efectul victoriei de duminică a liderului său. 

Trebuie însă reţinut că pentru noul preşedinte al Franţei, „En Marche!” a fost înainte de toate vehiculul fără de care nu şi-ar fi putut pune problema intrării, cu oarecare şanse, în cursa pentru Élysée.

Dat fiind profilul său, date fiind aşteptările societăţii franceze de azi şi dată fiind anchilozarea celor două mari formaţiuni de la stânga şi dreapta eşicherului (Partidul Socialist şi Republicanii), Emmanuel Macron a fost împins de viitura generală să înoate singur, să fie, cum s-ar spune la noi, locomotiva unui tren real, nu al unuia fantomă, ori cu deraieri la activ.

De aceea, cred în continuare că prestaţia „En Marche!” la scrutinul parlamentar, deşi foarte importantă în economia generală a reaşezărilor politice din Franţa, nu va fi şi decisivă pentru prestaţia lui Macron însuşi ca preşedinte.

Având în vedere capacitatea de adaptare la realităţile în mişcare de care a dat dovadă până acum (şi care a fost, iată, o carte câştigătoare), având în vedere contactele sale multiple în zona politică tradiţională, a finanţelor şi chiar a sindicatelor, având în vedere faptul că Franţa rămâne o ţară relativ sănătoasă şi aşezată instituţional şi nu în ultimul rând, având în vedere formarea sa academică şi politică (bine ancorată totuşi în sistem), există şanse ridicate ca preşedintele Emmanuel Macron să îşi găsească ritmul chiar şi pe fondul unui eşec la proximele alegeri al formaţiunii pe care a creat-o.

Îngrijorările ar trebui să se îndrepte mai degrabă spre Frontul Naţional, spre măsura în care FN va reuşi să convertească succesul relativ al lui Marine Le Pen. Nu trebuie omis că, aşa cum au observat deja numeroşi analişti, lidera de extremă-dreapta a primit 11 milioane de voturi, a dublat scorul obţinut de tatăl său acum nici două decenii şi că, având în vedere compoziţia turului doi şi dezamăgirile create de mandatul lui François Hollande, de socialişti şi de republicani, a reuşit, indirect, să forţeze o prezenţă slabă la urne în turul al doilea. Sunt beneficii pe care, cu siguranţă, Marine Le Pen şi FN vor încerca şi peste o lună, şi în următorii cinci ani, să le convertească în procente şi voturi. Iar preşedintele Emmanuel Macron va trebui să fie preocupat constant de acest fenomen, însă nu mai ţine totul de prestaţia sa. O parte semnificativă a responsabilităţii în contracararea FN în viitorul imediat şi mediu revine partidelor tradiţionale, cu care Macron va trebui să lucreze şi pe care va trebui chiar, în unele condiţii, să se sprijine.

După cum notau mai multe voci, pentru moment premisele sunt cele potrivite. Termenul „Macron preşedinte” a redus prin el însuşi riscurile pentru moneda euro, a redus forţele care scuturau din temelii proiectul european, a limitat ecourile generate de marşul populiştilor şi radicalilor de pe continent.

În România putem aplauda de două ori alegerea lui Macron în funcţia de preşedinte al Franţei. O dată, în virtutea calităţii noastre de stat membru UE. A doua oară, prin prisma relaţiei speciale, consolidată istoric, pe care o avem cu Franţa.

Cu siguranţă că în zonele de decizie ale politicii externe româneşti s-au auzit aceste aplauze, iar interesul ridicat al Bucureştiului într-o „Franţă Macron” poate fi măsurat inclusiv prin semnale date de Ambasadei României de la Paris, precum cel de AICI

Avem multe de învăţat de la francezi, după cum există şi lucruri de amendat şi de neimportat, mai ales pe linia legislaţiei în materie de integritate (cu atât mai mult în această perioadă în care puterea politică de la Bucureşti e înclinată să adopte ceea ce francezul de rând începe să respingă întrucât mergea prost).

Iar ceea ce ne rămâne de învăţat, mai ales acum după aflarea rezultatului confruntării Macron-Le Pen, este faptul că întotdeauna există o şansă.

Indiferent cât de inflamantă şi poluantă fonic este retorica celor care promit fără bariere, oricât de mari dezamăgirile create de prestaţia altora şi indiferent cât de mare devine la un moment dat tentaţia de a miza totul pe o tabula rasa incendiară, adevărul e simplu: nu există soluţii-minune, dar există soluţii.

Chiar dacă nu pe de-a-ntregul comparabile, situaţia din România are totuşi câteva puncte de intersecţie cu situaţia din Franţa. Există o nemulţumire larg împărtăşită în rândul opiniei publice referitor la clasa politică şi la partidele mari, destul de mulţi încă aşteaptă reţete-minune, ori pe liderul providenţial capabil să pună totul în ordine, discursurile care mizează pe neîncrederea în UE şi proiectul european capătă o oarecare portanţă, iar populismul dă mult de furcă.

Trăind într-o democraţie veche şi solidă, francezii au conştientizat mult mai bine ca noi că orice drum pe calea rezolvării problemelor începe şi se termină în primul rând la urne. Au procedat astfel la localele din primăvara lui 2015, când FN-ul condus de Marine Le Pen a obţinut un scor ridicat, dar nu şi puterea, au făcut asta la prezidenţialele din primăvara lui 2017, când au închis Palatul Élysée pentru extremişti.

Spre deosebire de francezi, încă nu înţelegem pe deplin puterea votului şi nici nu suntem la fel de dispuşi să idealizăm mai puţin politica. Fapt pentru care, la ultimele alegeri două alegeri pe care le-am avut – localele şi parlamentarele din 2016 – am lăsat comunele, oraşele, judeţele şi ţara pe mâna forţelor politice care meritau acest credit în cel mai mic grad.

Efectele nu au întârziat să apară, iar panica s-a instalat curând. 

Începând cu ianuarie-februarie 2017, pare tot mai limpede că societatea românească este capabilă să-şi ia revanşa şi destul de dispusă să se înhame la un demers, conştient şi de lung parcurs, de restabilire a liniilor roşii în relaţia cu politicul, de consolidare a încă firavei democraţii şi de apărare a unor valori universale.

Spre deosebire de francezi, nu deţinem încă savoir-faire-ul reglajelor fine în cadrul instituţional autohton, dar asta şi pentru că, tot spre deosebire de francezi, fie nu avem încă toate instituţiile, fie ele sunt încă prea fragede şi neforjate.

Însă la fel de adevărat este că tinere şi neexperimentate au fost, la vremea lor, toate marile democraţii ale lumii pe care azi le vedem regăsindu-şi mai uşor ca noi cadenţa corectă după perioade de căutări haotice a sinelui.

Iar alegerile câştigate de Emmanuel Macron în Franţa au fost şi despre asta.