Sari la conținut
News Alert

Cum se făcea educația în perioada interbelică

În perioada interbelică, ştiutorii de carte din România au depăşit în sfârşit jumătate din populaţie. Problema cea mare era la ţară unde locuia aproape 80% din populaţie şi unde 48% dintre săteni erau analfabeţi. Situaţia era problematică şi politic, şi economic. Prin Constituţia din 1923, votul a devenit universal, iar noii votanţi, săraci şi analfabeţi, au devenit ţinta sloganurilor populiste. Pe de altă parte, în 1930, în plină industrializare, numai 2% din copiii de la sate aveau gimnaziul terminat. Statul şi donatorii bogaţi au încercat să corecteze aceste dezechilibre.

Interbelic | Miniştrii Educaţiei, prim-rang politic

Întreaga elită politică şi academică a ţării considera că învăţământul este esenţial drept care miniştrii Educaţiunii Publice erau deseori personalităţi de prim-rang în partidul lor. Această abordare a persistat şi după primul-război mondial. Miniştrii Educaţiei erau erudiţi şi în acelaşi timp oameni politici influenţi.

1924 | Reforma Angelescu unifică Educaţia după Unire

Prof. Carol Căpiţă, expert în politici ale educaţiei: „Cel mai reprezentativ astfel de lider al educaţiei a fost Constantin Angelescu. Şcolile pe care le-a construit sunt şi astăzi în picioare bine-mersi, sunt în regim de patrimoniu multe dintre ele. A avut privilegiul de a avea mai multe mandate, dar el a reuşit să facă şi fiindcă era o personalitate de prim-rang a partidului Naţional Liberal. Dincolo de contribuţiile lor ştiinţifice lipsite de echivoc, erau şi persoane cu foarte mare greutate în lanţul decizional. Au fost situaţii în care s-au bătut de la egal la egal cu Ministrul de Finanţe. Şi nu câştiga întotdeauna Ministrul de Finanţe. Aceasta este o anumită voinţă politică dincolo de limitele de partid.”

Societatea valoriza ştiinţa de carte

Probabil că cea mai exactă imagine a priorităţilor României la început de secol XX este şirul celor patru statui din faţa Universităţii Bucureşti. Defilarea de ziua naţională avea loc în faţa lor. În afară de Mihai Viteazul - eroul soldat care întruchipează idealul Unirii, celelalte trei sunt ale unor cărturari şi profesori.

Statuile spun povestea unei doctrine naţionale în care victoria este pregătită prin ştiinţă de carte. Învăţătorul ardelean Gheorghe Lazăr şi matematicianul Spiru Haret, ministru al Instrucţiunii vreme de 12 ani, i-au învăţăt pe români nu numai să scrie şi să citească, dar i-au învăţat şi cine este Mihai Viteazul. I-au învăţat şi care este proiectul european al României, aşa cum l-au definit paşoptişti precum scriitorul şi ziaristul Ioan Heliade Rădulescu.

Bugetul Educaţiei: 12 -16% din PIB

În vremea Coroanei de Oţel, alfabetizarea populaţiei era un obiectiv atât de important încât învăţătorii înşişi erau educaţi într-o manieră cvasi-militară. Şcolile Normale - care începeau de la 10 ani şi se terminau la 18 - formau învăţătorii ca lideri ai comunităţii. Erau suficient de bine plătiţi încât să îşi continue instruirea mult după absolvire. Casa Şcoalelor - un organism privat finanţat din cotizaţiile învăţătorilor şi profesorilor - asigura şi expertiză, dar şi sprijin bănesc. Pe lângă influenta Casă a Şcoalelor, Ministerul Educaţiunii părea o biată filială:

Şcolile Normale | Învăţătorii, desant al modernizării

Prof. Carol Căpiţă, expert în politici ale educaţiei: „Învăţătorii urmau să asigure fundamentele educaţiei şi mai ales să asigure educaţia de bază pentru oameni care alminteri puţine şanse ar fi avut să meargă mai departe şi asta ştiu cumva şi din familie. Aşa cum i s-a spus unui membru al familiei mele, voi nu sunteţi doar învăţători, voi trebuie să-i învăţaţi pe cei din comunitate igienă, cum trebuie să aibă grijă de animale, de viţă, de grâu, cam toate Şcolile Normale aveau ferme de aplicaţie unde elevii munceau ca la fermă, fără scuze.”

Aveau dimineaţa orele, după-masă aveau grijă de copaci sau de vite sau de pământ, deci se construia o elită rurală care era instrumentală în modernizarea pas cu pas a spaţiului rural.

România Felix | Supremaţia meritului

Efectele acestei avangarde a modernizării s-au văzut după 1918. Puţini elevi de la sate terminau şi liceul de la oraş, dar numărul lor sporea datorită burselor finanţate de particulari bogaţi. Cei care reuşeau să obţină bacalaureatul - un examen atât de greu încât se spunea că te face om - erau foarte solicitaţi pe piaţa muncii. Ierarhia meritelor îşi găsea corespondent în ierarhia socială. A învăţa devenise inclusiv pentru ţărani şi sărăcimea din oraşe o investiţie sigură. Efectele acestui imens efort de învăţare ar fi trebuit să se vadă în România anilor '50.

Alfabetizarea| Prioritate ideologică în comunism

Din nefericire, în anii '50, elita politică şi profesională a României se afla în temniţele comuniste, PCR redresa economia după model Stalin, iar limba franceză - vorbită fluent de orice absolvent de liceu - devenise inutilă. Şcolile Normale au fost desfiinţate, Casa Şcoalelor a fost închisă, iar în clădirea ei s-a instalat atot-puternicul Minister al Învăţământului. Dar profesorii şi învăţătorii care au scăpat de temniţă sau din temniţă au muncit mai departe la alfabetizarea ţării. Ideologia comunistă şi-a făcut un titlu de glorie din accesul copiilor din familii modeste la învăţătură de toate gradele.

Elena Ceauşescu, doctorat plagiat

Dar în anii '80, şi această elită cu "origine sănătoasă" a constatat frustrată că funcţiile importante erau încredinţate numai pe linie de partid. Cel mai învăţăt om din ţară era Elena Ceauşescu, al cărei doctorat a fost făcut de alţii.

După 1989, România nu s-a întors la proiectul de ţară care a ridicat în faţa Universităţii Bucureşti statuile a trei cărturari şi a unui soldat-erou. Exodul creierelor, abandonul şcolar şi analfabetismul funcţional exprimă toate o imensă absenţă: supremaţia meritului.