Sari la conținut

Cum trebuie să îl privim pe Brâncuși — interviu cu directorul Muzeului de Artă Contemporană

“Coloana infinitului” este capul de afiș al noului sezon expozițional de la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), lansat în 26 aprilie. Au ales Coloana fiindcă este opera care a legitimat succesul mondial al ansamblului de la Târgu Jiu, spune Călin Dan, directorul MNAC și curatorul expoziției.

În România, arta lui Constantin Brâncuși este privită în special din perspectiva naționalistă și sunt ignorate tocmai acele aspecte care îi oferă importanță la nivel internațional. Succesul sculptorului nu a venit datorită prelucrării unor motive populare, ci dintr-o “relație salvatoare cu tehnologia”, în condițiile în care arta modernă din România a fost în mare parte imună la tehnologie.

În continuare, Călin Dan vorbește despre activitatea lui Brâncuși, despre recuperarea artei din comunism și noile expoziții de la MNAC.

-Care sunt problemele de receptare a lui Constantin Brâncuși în România?

Receptările variază, dar un element unificator este clasarea apriorică a artistului ca fiind unul local, al cărui merit ar fi reciclarea unor teme mitice și a unor morfologii artizanale locale. Or tocmai dimensiunea tehnologică, industrială a esteticii operei lui Brâncuși o înscrie în panteonul modernității.

Este problematic decalajul dintre fondul extrem de vast de idei, teme și dileme pe care îl oferă viața și opera artistului, pe de o parte, iar pe de alta nivelul scăzut al dezbaterii despre acestea în România.

-De unde credeți că vine această interpretare a lui Brâncuși în cheie naționalistă?

Există un fel de unison vindicativ în sensul afirmației fără nuanțe “Brâncuși e al nostru”, generat probabil de frustrarea că, în fond, cariera lui s-a desfășurat în afara circuitelor de valori ale României. Or asta generează aici un sentiment de neputință, de abandon.

Brâncuși devine un fel de tată care a plecat de acasă în urma divorțului.

-Dacă ar fi să prezentați pe scurt activitatea lui Brâncuși, ce ați puncta?

Complexitatea extraordinară a acestui personaj, care a generat nu doar forme plastice originale, ci și strategii de auto-promovare și marketing fără precedent. Ce mi se pare important este să acceptăm inteligența deosebită a acestui artist, care nu e un prelucrător de motive populare, ci un prieten și interlocutor fascinant al lui Marcel Duchamp, Man Ray, Eric Satie, Tristan Tzara și mulți alții - nume importante ale artei secolului trecut, toți oameni de o mare sofisticare intelectuală, toți admiratori ai lui Brâncuși.

-Ce discurs propune expoziția MNAC față de opera lui Brâncuși?

“Monumente amânate” are meritul de a confrunta publicul cu dimensiunea tehnologică și urbanistică a ansamblului de la Târgu Jiu, stabilind o ierarhie între lucrările monumentale executate în tehnici tradiționale (“Poarta sărutului”, “Masa tăcerii”) și “Coloana infinitului”, care legitimează estetic, urbanistic și - nu întâmplător - tehnologic, succesul mondial al ansamblului.

Mesajul propus de MNAC este al unui Brâncuși ancorat în dimensiunea industrială a modernității și care a găsit, paradoxal, în România persoane cu același tip de înțelegere, care au contribuit într-un mod important la realizarea ansamblului de la Târgu Jiu. Aș menționa-o aici pe Arethia Tătărăscu, care a finanțat prin Asociația Femeilor Române întregul proiect și pe inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan, care a transpus ideea lui Brâncuși în “Coloana infinitului”, la Atelierele Centrale Petroșani.

-Expoziția va fi o reconstituire a unui eveniment dedicat lui Brâncuși în cadrul Bienalei de la Veneția din 1982 și va conține fotografiile realizate de Dan Er. Grigorescu. De ce ați ales această reprezentare?

O coincidență simbolică: fotograful Dan Er. Grigorescu este fiul generalului Eremia Grigorescu, care l-a învins în bătălia de la Mărășești pe generalul von Mackensen, întorcând astfel soarta primului război mondial în favoarea României. Ansamblul monumental de la Târgu Jiu, inaugurat în 1936, este dedicat memoriei trupelor române care au luptat în primul război mondial în jurul orașului și pe Jiu împotriva inamicului german. MNAC prezintă o reconstituire a reconstituirii realizate prin fotografii de mari dimensiuni la Veneția, într-o instalație menită să celebreze atât monumentul cât și pe fotograful care a imaginat varianta sa nomadă.

-Sub conducerea dvs. MNAC a lansat un demers de a scoate la lumină artiști din perioada comunistă. De ce?

Este o situație nefericită că artiști importanți, din diverse generații, au fost privați de o carieră pe măsura talentului. Opera lor se află încă aici, printre noi. De aceea e important ca atât ei, cât și publicul nostru să aibă satisfacția unei bine meritate recuperări.

De ce credeți că au fost aceștia ignorați atâta vreme?

Motivele variază. Cauza generală a fost sistemul închis în care acești artiști lucrau. Era greu să te manifești public dacă nu erai în grațiile sistemului. Iar dacă reușeai, asta se întâmpla sporadic; ca artist fără conexiuni oficiale era aproape imposibil să obții un nivel de atenție susținut din partea instituțiilor statului și implicit a publicului, iar fără asta notorietatea nu era garantată. Mai mult, nu exista un sistem paralel de stabilire a valorilor, prin colecționari activi, prin spații alternative, iar accesul la scena internațională era condiționat tot de bunele relații cu sistemul.

Un caz interesant sunt artiștii care au emigrat și care, datorită faptului că veneau dintr-un context care nu îi sprijinea, nu au reușit să se impună în emigrație. Desigur, și acolo au existat variate cauze, dar una dintre ele este indiferența societății “de acasă “ față de valoarea producției culturale.

În acest context, cazul lui Ion Bitzan este unic prin anvergura implicării acestuia atât în agenda oficială (comunistă n.r.), cât și în cea experimentală (vestică n.r.). Tocmai această anvergură a fost provocarea căreia MNAC a căutat să îi răspundă, punând pentru prima dată la un loc ambele laturi ale creației artistului. Deși notoriu de-a lungul vieții în ambele sale ipostaze, prin expoziția “Prizonierii avangardei” Bitzan apare în fața publicului și a specialiștilor într-o lumină cu totul nouă.

-S-a creat multă artă de calitate în România comunistă?

Producția artistică de după 1947, când România a intrat oficial în lagărul comunist, a fost imensă și complexă. Este datoria istoricilor de artă și a instituțiilor de profil să exploreze perioada 1947-2000+ și să lucreze la elaborarea unui canon viabil, din perspectiva prezentului.

-În afară de Brâncuși, care sunt ceilalți artiști pe care îi va putea vedea publicul în cadrul noului sezon expozițional?

„Uși Închise, Plicuri Deschise” expune traseul artistului Iosif Király care își asuma riscuri de ordin personal  folosind mediul artei prin scrisori (mail-art) pentru a participa pe scena artistică internațională. În acea perioadă, plicurile erau urmărite de Securitate, fiind deschise și chiar oprite înainte de a ajunge la destinatar. “Contrapunct” este o retrospectivă care aduce în același spațiu expozițional opera Georgetei Năpăruș și a lui Octav Grigorescu, un cuplu de artiști care s-au aflat în prim planul artei românești din anii 70 - 80. Și nu în ultimul rând, artista Yael Efrati, una dintre cele mai interesante voci din peisajul artei contemporane israeliene — cu o instalație care  se raportează și la București, fiindcă bunicii acesteia au crescut și s-au cunoscut aici.

-MNAC este situat în clădirea Parlamentului. Unii consideră locația exotică, alții se plâng de filtrele de securitate și drumul cu gropi. Cum gestionați situația?

Personalul de control din cadrul Palatului Parlamentului, considerat obiectiv militar, nu este angajat al muzeului și nu are relații de subordonare cu MNAC. De asemenea, MNAC este situat într-o clădire cu administrație separată de muzeu, ceea ce are consecințe asupra felului cum este gestionată infrastructura.

-Sunt mulți care evită arta contemporană fiindcă o consideră impenetrabilă. Ce le-ați spune pentru a-i convinge să viziteze o expoziție?

Cred că oricine are un smartphone și îl folosește intens poate să înțeleagă rolul predominant al vizualului în societatea actuală. De aici până la vizitarea în spațiu real a unei expoziții de artă e doar un pas. După care lucrurile merg de la sine. Nu mi se pare că tehnologia pe care o folosim zilnic e mai puțin impenetrabilă. Și totuși nu renunțăm la ea, deși ideea că ne e mai folositoare decât arta e o iluzie. Deci nu cred că trebuie să înțelegem tot ce vedem. Trebuie să ne mai și lăsăm duși de val.

Despre autoare: Laura Ștefănuț este colaboratoare a Muzeului Național de Artă Contemporană și contributor Digi24.ro.

Pe aceeași temă