Cristi Puiu la „Ca-n filme”: Absolut oricine poate fi actor

Actorii devin buni, după părerea lui Cristi Puiu, doar atunci când obosesc şi încetează să-şi mai protejeze imaginea pe care o au despre ei înşişi. „Aşa se întâmplă că, de multe ori, actorii sunt la timpul prezent atunci când obosesc, când sunt la a treizecea dublă. Pentru că vor acasă. Şi atunci nu mai adaugă ei ceea ce cred ei că ar fi convenabil pentru imaginea lor. Şi dacă se întâmplă întâlnirea în mod fericit, atunci camera va reuşi să înregistreze inefabilul, irepetabilul. Pentru că asta se întâmplă atunci când actorii renunţă la a mai proteja imaginea aia complet falsificată, complet fictivă despre ei înşişi. Se milostiveşte Dumnezeu şi le dă gândul bun. Se întâmplă ceva, pfuuu! … Nu s-a schimbat absolut nimic. Eu nu cred că există talent de actor, eu cred că este doar curaj. Absolut oricine poate fi actor!”

Nici relaţia cu ceilalţi colaboratori la crearea unui film nu pare a fi una mai uşoară şi lipsită de tensiuni, întrucât regizorul Cristi Puiu nu cedează până nu reuşeşte să capteze ceea ce-l interesează cu adevărat – viul. „...Compoziţiile fabricate nu mă interesează. .. Şi asta îi cer operatorului: uită-te la oamenii ăştia!. Şi o să moară. Înţelegi? O să moară, oamenii ăştia pe care îi vezi aici. Actori, personaje, prosteli. Sunt nişte oameni vii! Tu captezi viaţa acolo, asta trebuia să te intereseaze”

Suprinzător, regizorul spune că nu a fost niciodată fascinat de cinema şi că nu a avut o „poveste” de început. „Eu mă uitam la televizor… mergeam rar la cinema. Eu nu ţin minte filmele astea pe care le-am văzut, nu am, nu mi-a rămas… nu m-a impresionat, nu m-a fascinat niciodată cinema-ul. Şi experienţa asta de mers la cinema pe mine nu m-a… nu mi-a făcut mare lucru. Adică am amintiri mai multe şi mai prezente şi mai legate de mine sau amintiri de care sunt legat mai mult, care vin din alte părţi, legate de altceva, dar nu de cinema…”

Iar filmele care l-au emoţionat cu adevărat în copilărie şi adolescenţă sunt tot cele văzute la televizor. „Dacă întrebarea vizează relaţia mea cu cinema-ul, adică măsura în care am fost impresionat , am vibrat, m-am lăsat păcălit de un film, care sunt filmele care m-au emoţionat cu adevărat, atunci asta e, filmele care m-au emoţionat cu adevărat sunt filmele pe care le-am văzut la televizor. Sunt western-urile!”

Şi chiar dacă nu a făcut o pasiune pentru cinema, pasiunea sa iniţială fiind pictura, a reuşit să facă în film, ca regizor, lucruri pe care puţini alţii, mai pasionaţi decât el, le-au reuşit. Dar pentru asta, spune Cristi Puiu, îţi trebuie foarte mult curaj. „Ca să intri din nou şi din nou în malaxorul ăsta care este producţia de film trebuie să îţi dai curaj cumva şi să îţi pui deja ştacheta sus, trebuie să fii animat de un ideal care este mai înalt decât ceea ce înseamnă sau ar putea însemna cinema-ul. Trebuie să te consideri, sau eu trebuie, simt nevoia asta, să o iau ca pe o misiune, dar în final, după ce lucrurile se consumă, revin cu picioarele pe pământ şi mă liniştesc. E un film… ”