Era, într-un fel, secretul lui Polichinelle, că fostul președinte al României, Traian Băsescu, a fost colaborator al fostei Securități ca poliție politică. Detaliile – a dat note informative olografe cu numele conspirativ „Petrov” prin ofițerul de legătură al Securității cu grad de locotenent colonel, turnându-și colegi de facultate și de serviciu pentru „activități potrivnice” regimului totalitar comunist – erau deja cunoscute. Acum există și o decizie definitivă a Justiției în acest sens, după ce Traian Băsescu s-a judecat până în pânzele albe.
În aceste condiții se ridică o problemă copleșitoare: ce valoare mai are actul din decembrie 2006 de condamnare a regimului comunist din România ca ilegitim și criminal? Este tot acest demers al statului român afectat de impostura prezidențială de atunci (a spus că nu a colaborat) și dacă da, mai are condamnarea comunismului autoritatea și moralitatea cu care ar fi trebuit să fie înzestrată? Problema este de o gravitate evidentă, suntem singurul stat din fostul bloc comunist care este în această situație rușinoasă în care cel care a condamnat comunismul se dovedește a fi un turnător.
România nu a avut parte de o lege a lustrației care să blocheze accesul la funcții publice a celor care au servit activ regimul comunist și în acest fel să își clădească o cultură democratică și o economie de piață de la bun început. Dimpotrivă, eșalonul doi din fostul PCR a fost principalul beneficiar al schimbării de putere, la fel și membrii fostei Securități care și-au continuat activitatea și vechile deprinderi în noile structuri de servicii secrete. În aceste condiții, suspiciunile că nu ne-am fi desprins de comunism au înflorit, afectând cultura politică a unei democrații în formare. Dar, dacă nu am avut parte de lustrație, măcar să avem un act prin care statul roman să condamne trecutul plin de crime al regimului comunist. Așa a prins contur nevoia de a avea un act oficial de condamnare a comunismului din România.
CNSAS este instituția unde a început (și s-a sfârșit) cele două istorii – una a demersului de condamnare a comunismului, cealaltă de oferire a probelor privind colaborarea lui Băsescu cu Securitatea. În aprilie 2006 Traian Băsescu a mers la sediul CNSAS pentru că intervenise o criză și erau mai multe persoane care cereau demisia lui Corneliu Turianu de la conducere și înlocuirea sa cu Ticu Dumitrescu. Pentru că fostul președinte se opunea, mulțimea de protestatari a început să îl huiduie. La câteva săptămâni după acest eveniment, Traian Băsescu a anunțat înființarea Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România care să realizeze un raport în baza căruia să condamne oficial regimul comunist. Până la episodul cu huiduielile de la CNSAS, Băsescu se opusese în mai multe rânduri ideii unui act oficial de condamnare a comunismului. Acum cercul s-a închis, iar CNSAS a produs probele prin care se dovedește că Traian Băsescu a fost colaborator al Securității, probe pe care le-a înaintat Justiției în 2019. Curtea Supremă a dat acum verdictul definitiv, fostul președinte a fost, fără dubii, colaboratorul „Petrov” care și-a turnat colegii de facultate și de serviciu.
Tot atunci, în 2006, în febra pregătirii narativului „Băsescu anticomunistul/antisecuristul”, fostul președinte îi luase în „cătare” pe toți membrii Colegiului CNSAS. Într-o emisiune de televiziune le făcea acestora descrierea biografiilor din timpul comunismului, identificând vulnerabilitățile acestora, Mircea Dinescu și Ticu Dumitrescu fiind prioritatea atacurilor sale. Tot cu acea ocazie, Băsescu, un scandalos manipulator fără scrupule, declara: eu consider că oamenii politici care au fost informatori ai Securității (…) sau care au fost în orice relație cu Securitatea și au făcut rău oamenilor – au făcut poliție politică, au scris despre oameni că nu acceptă nu știu ce teze la Congresul al XII-lea, în timp ce erau la o cafea, într-un birou, în colectivități – acești oameni nu au calitatea morală de a face politică (…) Acest lucru trebuie făcut pentru oamenii politici obligatoriu (…) Cred că nu poți să ai pretenția să faci politică, să dai lecții națiunii și să hotărăști destinul națiunii când ești șantajabil. Atât timp cât un astfel de dosar există undeva, la CNSAS sau în arhivele SRI, ești un om șantajabil. Din acest motiv eu susțin fără rezerve deconspirarea celor care au făcut poliție politică (…)”.
Aceste declarații arată cum a compromis astăzi și atunci fostul președinte orice demers moral și a decredibilizat inclusiv pe toți cei care s-au angajat sincer (sau naiv) în demersul său, un gest simbolic și politic dar statuat aproape a priori pe responsabilitatea imensă de a condamna comunismul din postura de luptător împotriva comunismului și a Securității. Ori, am aflat în aceste zile, Băsescu a fost o piesă a sistemului comunist pursânge, a sistemului său represiv, a felului în care cariera și colaborarea cu Securitatea erau de natură să creeze un parcurs profesional cauționat de turnătorii și instigare la hărțuirea sau eliminarea „dușmanilor” regimului. Masca dată jos astăzi este minciuna în care s-au complăcut toți cei care, sincer sau interesant, onest sau malefic, au crezut în această opțiune – Băsescu, șeful de stat care a condamnat comunismul. A repetat-o el de atâtea ori această formulă, încât a devenit brevetată ca o axiomă a politicii românești. Acum, cu cât s-a auzit mai des, cu atât rușinea și dezonoarea sunt mai profunde.
Dar actul condamnării comunismului, fie doar simbolic, așa cum s-a afirmat că ar fi fost, este acum aruncat în derizoriu pentru că implicațiile sale devin de acum înainte umbrite de această rușine: comunismul din România a fost condamnat de un turnător la Securitate. Nu de cineva neutru, nu de un luptător anticomunist, nu de un disident, nu de cineva care a avut de suferit de pe urma regimului, ci de pe urma unuia care a beneficiat de regim. De un turnător.
Traian Băsescu este acum europarlamentar și este la finalul carierei, nu va mai plăti un preț politic pentru că a mințit constant privind relația sa cu Securitatea. Își va pierde facilitățile administrative și economice de care beneficiază un fost șef de stat – casă de serviciu, personal angajat, mașină, pază și protecție SPP, venit lunar care reprezenta 75% din salariul pe care l-a avut ca președinte. Imaginile cu căsuța poștală montată ieri la poarta vilei de protocol din strada Gogol pentru a-i fi înmânată evacuarea sunt specifice lui Băsescu: un mixaj între ridicol, nerușinare și grotesc. Va mai pierde toată credibilitatea și respectul de care încă se mai bucura, nu mai este niciun dubiu că are parte de un exit rușinos.
Prin ceea ce a dovedit Justiția, și a produs CNSAS, Traian Băsescu este însuși astăzi cel mai bun exemplu că instituțiile funcționează după ce sunt eliberate de presiune și decuplate de satrapi. După ce Băsescu a părăsit arhitectura statului și a eliberat pârghiile, cercetătorii de la CNSAS au reușit – lucrând chiar „complet undercover” să depună toate documentele, probele, nota de constatare în același timp, astfel încât să nu poată declanșa prevenirea lui Băsescu și eventuala declanșare a anticorpilor securistului fost-președinte. Devoalarea lui Băsescu este fără doar și poate un succes al statului de drept pe care acesta nu l-ar fi dorit niciodată. Pentru Traian Băsescu justiția era un bun public și un progres al societății doar dacă era înfăptuită înafara persoanei sale sau a cercului său de apropiați. Așa se face că astăzi mulți dintre foștii săi colaboratori, membri ai familiei și – iată – în final el însuși au putut fi aduși în fața justiției în diverse ipostaze.
Cine relativizează acest caz nu face decât să fie parte la un pronunțat eșec moral. Cazul „Băsescu și Securitatea” este unul școală pentru justiția și politica din România, un succes instituțional și al domniei legii, o bornă simbolică a României post-decembriste, o justiție pedagogică tardivă care demonstrează cum au fost falsificate carierele, biografiile, alegerile politice și, în definitiv, parcursul nostru în multe etape esențiale. Dacă acest verdict ar fi existat acum 20 de ani, politica românească ar fi arătat probabil cu totul altfel. E un decalaj care ne desparte de progresul altor națiuni din centrul și estul Europei.
Dar este și o nedreptate în definitiv paradoxală aici. În vreme ce Băsescu și-a primit verdictul și societatea românească a primit confirmarea multor suspiciuni asupra metodelor și instrumentelor prin care acesta a ajuns în fruntea statului venind din aparatul comunist, trecând prin tranziție, și ajungând la masa liderilor europeni, fostul președinte Iliescu, acuzat de genocid și crime împotriva umanității, încă nu și-a primit nici verdictul și eventuala pedeapsă. Imaginea desăvârșită a stagnării și a comunismului înfiorător care a reușit să țină țara decupată de Europa încă un deceniu după 1989, Ion Iliescu atârnă azi de neputința sau de împotrivirea justiției de a se face dreptate. Este aici un joc al absurdului și al vicleniei care nu are voie să mai continue. De aceea, celeritatea dosarelor în care e pus sub urmărire Iliescu reprezintă acum și mai mult o prioritate morală și instituțională a statului român.
În fine, consecințele asupra cazului Băsescu se opresc aici. Dar consecințele simbolice asupra democrației românești vor fi ample, victimele Securității se vor simți din nou înșelate și nu vor primi alinarea dreptății, acum vor fi din nou bântuite de rânjetele odioase ale securiștilor care le-au anchetat sau le-au strivit destinele. Din cauza unui turnător. Din această cauză, Traian Băsescu merită să-și piardă inclusiv calitatea de fost șef de stat, așa cum militarii care dezonorează uniforma și națiunea, sunt degradați militar, pierzând dreptul de a mai purta gradele și uniforma, simbolurile puterii și ale onoarei.
