WASHINGTON, DC – În perioada 23-26 mai, alegătorii din Uniunea Europeană vor merge la urne pentru a alege membrii Parlamentului European. Miza e uriașă. „Niciodată, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, nu a mai fost Europa atât de importantă”, scria recent Președintele francez Emmanuel Macron, „și niciodată nu a fost Europa într-un pericol mai mare”.
Forțele care contestă fundamentele proiectului european sunt în ascensiune: susținătorii Brexit din Marea Britanie, guvernele populiste din Europa Centrală și de Est și partidele de extremă dreapta aflate la putere sau în vecinătatea ei aproape pretutindeni. Totuși, susținătorii integrării europene s-au simțit încurajați de declarațiile îndrăznețe ale lui Macron, cel mai pro-european președinte al Franței din ultimele decenii.
Alegerile care urmează vor amplifica diviziunile tot mai mari dintre cei care vor mai puțină Europă și cei care vor mai multă. Iar parlamentul fragmentat care probabil va rezulta din aceste alegeri va genera și mai multă incertitudine față de direcția viitoare a UE. La un nivel mai general, politica europeană pare pregătită să sufere o restructurare fundamentală, prin care vechea diviziune între partidele de centru-stânga și cele de centru-dreapta va fi înlocuită de diferențele referitoare la continuarea integrării UE.
Cei care sunt în favoarea unei integrări mai profunde au, de asemenea, o viziune în general pozitivă asupra globalizării. Este adevărat, aceștia ar putea să nu agreeze inegalitățile uriașe și piețele în care „învingătorul ia tot” pe care le-a produs globalizarea. Însă ei recunosc beneficiile potențiale ale piețelor deschise și ale unei economii globale deschise, cu condiția să existe o reglementare adecvată. Și consideră, de asemenea, că o Europă mai integrată va avea greutatea necesară pentru a face viabil acest tip de reglementare.
Prin contrast, naționaliștii se opun integrării în continuare a UE și se opun adesea și globalizării. Ei susțin întoarcerea la o Europă mai puțin integrată, formată din națiuni suverane și reducerea activităților și a influenței instituțiilor europene. Iar unii nu vor Uniunea Europeană deloc.
Totuși, deși diviziunea între neo-naționaliști și „europeni” este principala falie din aceste alegeri, realitatea este mult mai complicată. La extrema dreaptă, de exemplu, domină protecționiștii, însă există și adepți ai liberului schimb care combină economia de tip „laissez-faire” cu sentimentele virulente anti-imigranți.
Sondajele sugerează că tabăra anti-europeană și grupurile de dreapta populiste vor câștiga aproximativ o treime din cele 751 de locuri ale parlamentului. Partidul Popular European de centru-dreapta (PPE) și Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților (S&D) ar putea rămâne cele mai mari grupuri, însă ele vor pierde probabil majoritatea combinată actuală.
Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE) va fi probabil cel mai mic grup. Însă, dacă La République En Marche! a lui Macron se decide să i se alăture, așa cum pare probabil, ALDE ar putea să constituie un grup important, cu peste 13% din locurile din parlament. Verzii din diverse țări (în primul rând din Germania) vor ocupa centrul și o parte din stânga, împreună cu Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Nordică.
Un astfel de rezultat va face foarte dificilă formarea unor alianțe stabile și ar putea complica procesul de alegere a următorului președinte al Comisiei Europene. PPE, S&D și ALDE abia dacă vor avea probabil o majoritate și oricum nu vor vota întotdeauna împreună.
Continuarea integrării zonei euro trebuie să fie o prioritate a noului parlament. Cu susținerea lui Macron, ALDE va prelua inițiativa stabilirii unui buget și a unui ministru de finanțe pentru zona euro, precum și a unei mai mari coordonări a politicilor fiscale. S&D vor fi probabil gata să susțină unele forme de integrare, cu condiția ca acestea să aibă o dimensiune socială puternică - poate chiar o asigurare de șomaj pentru zona euro. Dar PPE va fi mult mai greu de convins și s-ar putea opune integrării suplimentare, alăturându-se partidelor eurosceptice de dreapta.
Chiar dacă accelerarea integrării zonei euro va fi deocamdată amânată, acest proces este esențial pentru proiectul european. Revenirea economică a UE este fragilă, iar politica monetară nediferențiată nu trebuie să rămână singurul instrument macroeconomic utilizat. Ratele de schimb irevocabil fixe create de zona euro nu permit politici monetare naționale, iar divergența politicilor fiscale va determina o criză de tipul celor prin care au trecut deja statele membre din sudul UE.
Trebuie să sperăm totuși că Macron va readuce în discuție propunerile de integrare pe care le-a avansat la începutul mandatului său de președinte și că va reuși să-i convingă pe Cancelarul german Angela Merkel și PPE-ul să îl susțină. Poate că Merkel, care nu urmărește un nou mandat și s-ar putea gândi la moștenirea sa politică, va dori în final să permită zonei euro să progreseze.
Politica de migrație va fi o altă provocare pentru că euroscepticilor li se vor alătura est-europenii. Partidele de centru vor avea astfel mari dificultăți să formeze și să mențină majorități, mai ales după suspendarea din PPE, din luna martie, a partidului Fidesz condus de Primul Ministru al Ungariei, Viktor Orbán.
Dar, cu toate problemele Europei și cu toată fragmentarea politică, alegerile care urmează reflectă succesul proiectului european: 28 de țări (dacă participă și Marea Britanie) angajate într-un proces electoral transfrontalier, cu partide pan-europene, care și-au pus deja în comun o mare parte din suveranitate. Și, așa cum arată un sondaj al Eurobarometrului Comisiei Europene, 55% dintre cetățenii europeni cred că mai multe decizii ar trebui luate la nivelul UE.
Din acest punct de vedere, alegerile europene de luna aceasta sunt extrem de încurajatoare. Într-o lume amenințată de fantomele naționalismului extremist, aceste alegeri reprezintă o manifestare unică a dorinței de a construi un viitor comun.
