Societățile avansate, moderne sau cele aflate pe acest drum trăiesc într-un timp al războiului în care nu se trage niciun glonț, dar în care umanitatea se devorează pe sine.
Fie că vorbim de omenire sau de o anumită societate sau grup, raritatea resurselor și viziunile diferite asupra modului în care oamenii își ating scopurile sunt principalele motive care duc la apariția conflictului.
Dintr-un anumit punct de vedere, conflictul este o stare firească. Prin firesc înțelegând în acest caz ceea ce nu poate fi evitat sub nicio formă. Cu cât numărul populației globului crește, cu cât numărul grupurilor în care aceasta se împarte devine mai mare, este evident că un consens general sau cvasi majoritar este imposibil.
Aceasta nu este, desigur, nicio noutate. Conflicte au fost și vor mai fi. Noutatea rezidă însă în modul în care omul se raportează la conflict.
În ultimii peste 200 de ani - timp în care democrația socială s-a născut și s-a consolidat - starea de conflict a fost văzută ca un dușman al progresului și al civilizației. Deși existența ei era acceptată ca fiind inevitabilă, în permanență omul a luptat pentru modelarea acestei stări, pentru diminuarea impactului. Și lupta aceasta s-a desfășurat pe două planuri: cel al legilor și cel al ideilor.
Prin legi, am încercat să moderăm conflictul. Să trasăm granițe până unde părțile implicate pot merge. Fie că erau conflicte între indivizi, grupuri sau state. Direcția transmisă era clară: întrucât nu putem evita conflictul, îl vom gestiona după reguli acceptate de toți. Iar aceste reguli sunt legile.
În planul ideilor, vorbim bineînțeles de intelectualii implicați în mod critic și activ în viața cetății. Tensiunile dintre ideologii erau sublimate în paginile revistelor de larg consum. Iar lupta era dusă cu argumente și prin dialog. Un dialog extins, care pleca din acele pagini și intra în casele oamenilor, în discuțiile dintre ei.
În plus, direcțiile asumate și disputate, fără a fi sărace ca număr și consistență erau mult mai clare.
Astăzi - și, ca să definim acest astăzi, să spunem ultimii 5-10 ani - vedem că regulile jocului încep să fie îndoite, iar dialogul rămâne doar o poveste.
Modul în care cetățenii se raportează la legi și reguli (chiar și la cele morale) este îngrijorător prin faptul că există o foarte mare disponibilitate la a închide ochii atunci când tabăra/grupul din care ei fac parte încalcă acele legi. Sunt găsite scuze de felurite feluri, fiind scoasă în față la loc de cinste Teoria răului mai mic.
Iar acest lucru se întâmplă pentru că viziunea asupra conflictului s-a schimbat. A devenit un joc de viață și de moarte, în care totul este permis pentru a câștiga. Până și conflictul văzut uneori drept o concurență benefică pentru societate este acum asimilat unei lupte în care celălalt nu are niciodată nimic bun de spus și niciodată nu are dreptate. Zonele de gri au dispărut. Și tocmai din aceste zone de gri conflictul putea fi câteodată un factor generator de progres.
Atunci când înțelegi că poți include în viziunea ta asupra vieții și elemente din tabăra adversă, pentru ca sunt pozitive în esența lor, conflictul nu doar că se rezolvă mai pașnic și mai repede, dar aduce plus valoare în societate.
Astăzi, un conflict nu mai trebuie rezolvat. Un conflict trebuie câștigat cu orice preț. Și această diferență de abordare este cauza principală care a dus la internalizarea conflictului ca soluție de rezolvare a problemelor.
Când două viziuni diferite se întâlnesc, ambele tabere sunt nerăbdătoare în a-și executa cât mai rapid adversarul. Să-l asculte și să încerce să-l înțeleagă sunt lucruri de neacceptat. Presiunea pusă de grup asupra individului anulează din start orice tentativă de aplanare a conflictului. Această abordare este considerată semn de slăbiciune. Singura soluție este lupta deschisă și, mai ales, lupta cu orice mijloace.
Cărțile de istorie vor rezuma vremurile noastre ca pe un timp în care, plictisit de pace și amorțit de confortul tehnologic, omul și-a uitat trecutul în care siguranța zilei de mâine era destinată doar unora dintre noi, în care femeile nu aveau drept de vot iar copiii de 14 ani munceau cot la cot cu bărbații pentru o farfurie de mâncare. Un trecut în care supraviețuirea era o luptă, și nu o certitudine.
Astăzi, când ni se pare atât de normal să ieșim din casă fără teamă, să mergem la vot cu toată familia, să ne umplem coșurile în hypermarket-uri și să ne programăm vacanțele online între 2 episoade de pe Netflix, am ales să trăim o permanentă stare de conflict.
Vorbim, dar nu ne auzim. Dialogăm, dar nu ne ascultăm. Ne asociem, dar nu colaborăm.
Avem rețele sociale și spațiu de exprimare mai liber ca niciodată. Indiferent de problemele legate de libertatea exprimării (reale și disputate) trebuie să recunoaștem că niciodată nu a existat un număr atât de mare de oameni care să poate interacționa și să-și exprime punctele de vedere. Cu toate acestea, dialogul real este un corp străin pentru rețelele sociale. Tot ce facem este să țipăm unii la alții sau să vorbim despre noi.
Accesul în viața politică nu mai este destinat doar unor elite. Indiferent că vorbim de partide cu tradiție sau partide noi, vedem că acestea promovează din ce în ce mai mult figuri noi.
Dar rezultatul nu pare să aducă speranțe. Competiția între taberele politice nu urmărește progresul, ci distrugerea celuilalt. O distrugere metaforică, desigur, dar cât se poate de reală în esență.
Universitățile au din ce în ce mai mulți bani, mai multe programe, mai multe locuri pentru cei defavorizați, comparativ cu trecutul chiar recent. Și ce livrează societății? Un tablou dezolant în care tabere ideologice se luptă pentru putere și pentru a-și impune viziunea asupra lumii.
Mass-media, distrusă parțial de propriile orgolii și parțial de noile tehnologii, a ajuns să-și măsoare performanța în numărul de click-uri, și nu în schimbările în bine pe care le-au adus în societate. Iar cele mai multe click-uri sunt aduse, bineînțeles, de conflict. Conflictul vinde cel mai bine. Fapt pentru care este căutat și întreținut aproape obsesiv de presă.
O invitație la dialog nu este niciodată o știre. O declarație de război trezește frenezie în redacții.
Este adevărat că politica, prin autoritatea simbolică pe care o deține, este primul responsabil pentru direcția în care ne îndreptăm. Dar, să nu uităm, că pacea socială e un concept mai larg pentru care fiecare individ este responsabil. Politicienii nu te pot obliga să-ți tratezi semenii ca pe niște dușmani, doar pentru că gândesc diferit, arată diferit sau cred în lucruri diferite.
Unii politicieni pot încerca să dezbine oamenii plecând de la diferențele dintre ei. Dar decizia aparține în ultimă instanță individului. Iar sancționarea acelui mod conflictual de a face politică e tot în mâna cetățeanului.
A venit timpul să ne ascultăm mai mult. A venit timpul să ne acceptăm mai mult unii pe alții. Altfel, conflictele se pot muta ușor din zona cuvintelor în cea a violenței fizice.
Nimic nu e garantat pentru eternitate. Cu atât mai puțin pacea, atât de necesară dezvoltării durabile și de calitate a societății.
