Cum s-a făcut Marea Unire. Rolul jucat de biserică, după conflictul cu statul din anii lui Cuza
Cea mai influentă instituţie, reformată în vederea proiectului naţional legat de Unire, a fost Biserica Ortodoxă Română. Nucleu de rezistenţă în faţa dominaţiei turceşti în Principate şi habsburgice în Transilvania, avea nevoie însă de schimbări substanţiale la jumătatea secolului al XIX-lea. Politica înţeleaptă a lui Carol I a înţeles impactul uriaş al Bisericii într-o ţară în care majoritatea populaţiei trăia la ţară şi era analfabetă. A ajutat, apoi a folosit Biserica pentru modernizare şi încurajarea agendei naţionale în Transilvania, Basarabia şi Bucovina.
Când Carol de Hohenzollern a sosit în România, în mai 1866, relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi stat erau catastrofale. Cuza naţionalizase brutal nu numai averile mănăstirilor închinate celor greceşti, dar şi averile mănăstirilor pământene, ceea ce afecta dreptul la proprietate. Influenţat de anticlericalismul francez, Cuza interzisese şi intrarea în monahism a celor fără studii teologice, înainte de 50 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru femei, fapt ce afecta libertatea religioasă. În plus, mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, era arestat pentru că în aprilie se aflase în fruntea tulburărilor separatiste de la Iaşi, soldate cu morţi. Protestatarii ceruseră ruperea Unirii de la 1859.
Biserica Română devine autocefală
Primul gest al domniei lui Carol I a fost amnistierea mitropolitului Calinic. Prinţul de Hohenzollern a avut un talent deosebit de a-şi transforma adversarii dacă nu în prieteni, cel puţin în aliaţi. În 1875, Calinic Miclescu a devenit Mitropolit Primat al României. După Independenţă şi proclamarea Regatului, alături de regele Carol, a obţinut, în aprilie 1885, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.
Aşa-numitul tomos, actul de independenţă al Bisericii, a fost semnat de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea de la Constantinopol. Negocierile duraseră 20 de ani. Din cauza radicalismului lui Cuza, porniseră cu stângul.
Desprinderea de Patriarhia Ecumenică se face potrivit unor reguli bizantine stricte. Ruptura unilaterală este riscantă. Ca şi în Biserica Catolică, şi în Biserica Ortodoxă există o succesiune care merge înapoi secole, până la primii apostoli. Ca să păstreze această linie, Bisericile tinere trebuie să aibă recunoaşterea celor vechi. În primul rând, noua Biserică trebuie să respecte întreaga doctrină ortodoxă şi să aibă un Sinod, adică cel puţin 12 ierarhi, fiecare dintre el ales în interiorul Bisericii. Dar Cuza a promulgat o lege prin care episcopii erau numiţi de domn şi subordonaţi complet statului, iar în 1864 a proclamat cu de la sine putere autocefalia. A făcut astfel impresie proastă şi în ţară, şi la Constantinopol, şi în Occident.
Dan Ciachir, istoric și teolog ortodox: Exista o procedură destul de complexă pe care Cuza, cum a nesocotit atâtea alte lucruri, le-a nesocotit şi pe acestea. Cuza a făcut un gest de sfidare a la Ceauşescu, dacă vreţi. Gratuit, sonor, dar gratuit. Nu exista un sinod. Cuza nu avea preţuire decât pentru sfântul ierarh Calinic de la Cernica.
Carol I, liberal moderat, a ales o manieră mai puţin abruptă de a reforma Biserica. A realizat imediat impactul major pe care preoţii îl au în lumea satelor. În schimbul averilor mănăstireşti confiscate, dar şi ca formă de control, statul îşi asumă clar plata salariilor preoţilor. Iar în 1872, ca prim pas spre independenţa Bisericii faţă de Constantinopol, se organizează prin lege Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, alcătuit din 12 ierarhi aleşi.
Dan Ciachir: Ce se întâmplă? Noi aveam doi mitropoliţi şi 6 eparhii. Nu poţi să ai Sinod cu un număr mai mic de 12 ierarhi. Or, ca să se obţină numărul de ierarhi, au fost înfiinţate 8 posturi de arhiereu pe seama câte unui oraş - de acolo Ploieşteanu, Craioveanu, Piteşteanu. Asta se întâmplă 1872.
Membrii Sinodului BOR, senatori de drept
Relaţia dintre Stat şi Biserică s-a îmbunătăţit substanţial în acei ani. Constituţia din 1866 prevedea că Biserica Ortodoxă este biserica naţională. Membrii Sinodului sunt senatori de drept, iar moştenitorii Coroanei născuţi în România sunt botezaţi ortodocşi.
Au apărut însă noi tensiuni. Principial, ierarhii ortodocşi trebuie aleşi de membrii Sinodului, dar şi de laici. Dar din 1872, laicii erau reprezentaţi de toţi senatorii de credinţă ortodoxă. Faptul a deschis larg poarta politizării Sinodului. Prin acest mecanism, partidele şi chiar regele Carol au putut interveni inclusiv pentru înlocuirea Mitropolitului Primat.
Cazurile lui Iosif Gheorghian şi Ghenadie Petrescu sunt sugestive. În 1893, mitropolitul primat Iosif Gheorghian a fost silit să se retragă pentru că nu accepta "Legea clerului mirean şi a seminariilor" impusă prin majoritatea parlamentară conservatoare de ministrul Cultelor, Tache Ionescu. Succesorul lui Gheorghian, Ghenadie Popescu, a părăsit demnitatea de Mitropolit Primat după numai trei ani. Îl înfruntase pe Carol I.
Dan Ciachir: Ghenadie Petrescu era un om cu voinţă, cu iniţiativă, care a înfăptuit foarte multe lucruri, asta l-a şi adus în Scaunul Mitropolitan, dar şi-a dat seama că are nevoie de sprijin politic, s-a aliat cu conservatorii. În acelaşi timp, se pare că la botezul prinţului Carol, nepotul lui Carol I şi viitorul rege Carol al II lea, ar fi spus ceva nepotrivit. La botez se pare că ar fi vrut regele un fel de paralelism şi un fel de ceremonie catolică, se spune că el cu mâna lui l-ar fi băgat în cristelniţă pe prinţul Carol. S-a ales şi cu antipatia regelui Carol. Pe lângă cea a Partidul Liberal.
Ghenadie Petrescu şi-a trăit restul vieţii la mănăstirea Căldăruşani unde, se pare, a fost vizitat de regele Carol I, bătrân şi dornic să aplaneze vechile animozităţi.
Educația, scopul comun al Regelui și al Bisericii
În ciuda acestei concurenţe mocnite dintre Biserică şi Stat, regele Carol a căutat şi a găsit cea mai sigură metodă de a cuceri clerul: educaţia. Cele şase seminarii teologice existente au fost modernizate. Între acestea, cele de al Bucureşti şi Iaşi, de 8 ani, erau considerate superioare. În 1881, anul proclamării Regatului, apar primele cursuri de teologie la Universitatea Bucureşti. În 1890, alături de Drept, Litere, Ştiinţe şi Medicină, Teologia devine facultate de sine stătătoare.
Preot Mihail Săsăujan, expert în istoria BOR: Am găsit un text foarte frumos aici, al lui Carol I. Cu câteva luni înainte, în noiembrie 1899, fiind prezent la inaugurarea cursurilor universitare ale Universităţii, care cuprindeau doar trei facultăţi, Dreptul, Literele şi Știinţele, a spus un lucru foarte frumos: Sunt mândru, spunea el, că în timpul domniei mele Universitatea din Bucureşti a crescut, s-a mărit cu două facultăţi noi: Medicina şi Teologia. Una, spunea el, pentru alinarea suferinţelor trupului şi alta pentru înălţarea sufletului omului. Începând cu 1890 cursurile Facultăţii de Teologie au primit o articulare, o dezvoltare mult mai bună din punct de vedere organizatoric, ele s-au ţinut în clădirea Universităţii de astăzi. În clădirea unde suntem astăzi, s-a mutat abia în 1948, când prin noua politică de stat nu a mai rămas parte integrantă a Universităţii. Iar în timpul lui Carol I a existat şi un internat al Facultăţii de Teologie.
Carol I a inclus Biserica în planul său de construcţii publice, dar şi în proiectul politic pentru viitoarea Românie Mare. Finanţarea românilor ardeleni s-a făcut prin Biserica Ortodoxă. La fel, politica de integrare a Dobrogei după alipirea din 1878. Carol a finanţat aici atât ridicarea Catedralei din Constanţa, dar şi mănăstirea de la Celic Dere. Dar regele s-a ocupat şi de păstrarea celor vechi.
Preot Mihail Săsăujan: Dacă ne gndim la preocupările sale, există proiecte foarte mari, la această politică de regândire a edificiilor naţionale. Carol I a avut un rol foarte important, încă din timpul lui a apărut această idee în privinţa Catedralei Naţionale, preluată de Miron Cristea şi de ceilalţi. Mănăstirea Nicolae Domnesc, mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, mănăstirea de la Curtea de Argeş, foarte multe mănăstiri, biserici, au fost restaurate la iniţiativa sa. Un om, un catolic, am găsit că era chiar un fervent catolic, am găsit că în fiecare duminică mergea la liturghie, la Sf. Iosif, de câte ori reuşea venea şi la catedrala ortodoxă din Bucureşti; căsătorit cu o regină protestantă, dar care şi-a botezat fetiţa în credinţă ortodoxă pentru că Constituţia din 1866 prevedea lucrul acesta: ca regii să-şi boteze copiii în credinţa ortodoxă.
Mănăstirea Curtea de Argeș, necropolă regală
Fire religioasă, regina Elisabeta s-a apropiat profund de Biserica Ortodoxă. Obişnuia să picteze Evanghelii şi a brodat câteva ţesături sacre care se păstrează şi astăzi. Unul dintre acestea - un epitaf ţesut cu fir de aur - se află la biserica începută de Carol I la Sulina. Regina, devenită văduvă în octombrie 1914, şi-a petrecut ultimii doi ani din viaţă la Palatul Episcopal de la Curtea de Argeş - în fapt o discretă reşedinţă a dinastiei.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
