Andrei Gamarț: Mister, memorie, timp
Mister, memorie, timp - acestea sunt cuvintele cheie pentru Andrei Gamarţ. Şi lumină - lumina care dă la o parte întunericul şi ne aminteşte esenţialul, ceea ce ne leagă. Curgerea unui râu, lumina lunii sau trecerea timpului sunt imagini familiare pentru toţi oamenii, din toate timpurile. Toţi suntem parte ale aceluiaşi întreg. Dovadă? :-) Imaginile LIVE ale unor oameni REALI care traversează o piaţetă în Italia, într-o mansardă... din Bucureşti :-)).
Născut în 1980, la Chişinău, Andrei Gamarţ şi-a încheiat studiile universitare de Belle Arte de la Chişinău cu un Masterat. Expune în Bucureşti încă din 2011, nu mai puţin de 8 expoziţi solo. Lucrările sale au apărut de asemenea în expoziţii de grup, inclusiv la New York.
Atelierul lui Andrei Gamarţ pare la fel de plin de mistere ca şi lucrările sale, o mansardă într-o o clădire state of the art în anii '30, un loc în care lumina se joacă acum de-a faţa ascunselea ca să îmblânzească tensiunile, spaimele ... timpul. Andrei Gamarţ împărtăşeşte ideile lui Henri Bergson despre experienţa directă, intuiţie şi memorie.
"Realitatea este un conglomerat de elemente, legate între ele de un principiu ascuns şi de o memorie comună a momentului în care totul era împreună, o singură entitate", spune el. O energie universală ne leagă pe toţi, timpul ne leagă pe toţi din simplul motiv că timpul este fluidul prin care ni se scurg vieţile. Apa, aerul, curgerea, reflexiile, eclipsele, lumina... toate ne validează. Suntem.
Lucrarea donată organizaţiei de Cruce Roşie se numeşte "Catching the river" şi este una dintre cele mai frumoase şi mai relevate lucrări din întregul demers artistic al lui Andrei Gamarţ. Puteţi să licitaţi pentru ea la 2 iulie înregistrându-vă pe artmark.ro. Donaţia pictorului dovedeşte nu numai generozitate, ci şi sinceritatea cu care îşi expune principiile - cele care spun că toţi suntem părţi ale aceluiaşi întreg şi că e o iluzie că ne poate fi bine dacă nu avem grijă unii faţă de alţii.
"Chatching the river" este o lucrare despre lumină şi mai ales despre timp. Aşa cum nu poţi prinde Dunărea în palmă - lucrarea a fost pictată într-o rezidenţă artistică la Budapesta - aşa nu poţi prinde timpul.
Andrei Gamarț: Era despre timp, despre curgere, despre clipa pe care n-o poți întoarce, dar în același timp nu era o lamentație, despre uite, trece timpul. Nu, ci senzația normală e că e ceva normal, firesc, pentru că așa se întâmplă. E și despre lumină. Mă gândeam la o imagine care ar fi supraeexpusa mult timp, când se pierd contururile și vezi doar forma luminoasă care se imprimă. Și de fapt, asta e important, să ajung la esență. Care este esența, cred că lumina este într-un fel, lumina e tot ceea ce durează în noi, nu atât lucrurile mici pe care le facem și care se pierd, dar dacă am expune așa, într-un timp îndelungat, cred că am vedea o sursă de lumină.
Lumină ca la începutul lumii, luciu nesfârşit de ape, oglinzile lui Dumnezeu probabil şi ale oricui se priveşte în ele, stânci primordiale, căderi de apă care învârt universul din jur, grădini misterioase, dar şi intuiţia unei prezenţe umane care tinde să se lase cuprinsă de limpezimea de la facerea lumii - asta am întâlnit în atelierul de deasupra vechi piaţete din Bucureşti. Pictura lui Andrei Gamarţ nu e o pictură uşoară, dar este una care curăţă, eliberează, îţi ridică ceaţa de ochi. Artistul experimentează: a prezentat la Noaptea Muzeelor o instalaţie creată în 2016 prin care lumina şi imaginile video ale unui pontonul de la antipozi, de pe un ponton de la Oceanul Pacific, se vedeau în timp real, noaptea, într-o expoziţie din Bucureşti. Am avut privilegiul unei experienţe similare. Am privit LIVE cum femei, bărbaţi, copii, pe biciclete sau pe jos, fiinţe reale din oraşul italian Cento se plimbă şi traversează o pictură din Piaţa Rosetti.
Andrei Gamarț: Aici sunt tot soiul de direcţii şi la un moment dat am stat câteva ore şi mi-am notat cu creioane diferite cum merg copiii, cum merg adulţii, să le trasez traiectoria şi să văd cum funcţinează de fapt, pentru că ai un spaţiu şi poţi pe opriunde, alegi să mergi de fapt pe o traiectorie anume care rămâne.
Elena Tănase: Ce anume vă defineste lucrările?
Andrei Gamarț: Lumină, memorie și viață...
Elena Tănase: De ce memorie?
Andrei Gamarț: Fiindcă e un act foarte intim memoria. În același timp, e ca un vehicul cu care trebuie să mergi. De fapt, îți aduci aminte de lucruri pe care le-ai uitat nu doar în sensul nostalgic, dar sunt multe lucruri pe care le știm și ni le amintim în anumite momente cheie. Când să ne aşteptăm la acest moment cheie, cel care ne spune cine suntem şi cât de legaţi suntem unii de ceilalţi? Oricând. Acum.
Andrei Gamarţ spune că lucrarea donată „Catching the river” - „Prinzând fluviul” este de fapt o lucrare despre lumină şi mai ales despre timp. Aşa cum nu poţi prinde Dunărea în palmă - lucrarea a fost pictată într-o rezidenţă artistică la Budapesta - aşa nu poţi prinde timpul.
Andrei Gamarț: Tot timpul încerc să mă leg de situații reale, concrete și m-a inspirat Dunărea. Eram în Budapesta și am simțit că râul care curge nu-l poți opri, mi-am imaginat-o ca o palmă, o mână care încearcă să țină ceva, scurge și doar atinge. Până și gestul atingerii te validează, fiindcă că simți că exiști, că există această lume, era despre timp, despre curgere, despre clipa pe care n-o poți întoarce, dar în același timp nu era o lamentație, despre uite, trece timpul. Nu, ci senzația normală e că e ceva normal, firesc, pentru că așa se întâmplă.
Un ponton, oamenii se duc şi se întorc. Ce vedem acum se întâmplă exact în acest moment. Este LIVE!!
Cento şi se numeşte piaţa Gercino
S-a schimbat şi mă gândesc chiar să pictez nişte oameni, câţiva, nişte oameni, aceste linii sunt momentul în care un om traversa piaţa.
Toate liniile astea...
Am căutat o piaţă, pe pontonul acela aveam o singură direcţie
Memoria pare ca un râu, am căutat o piață. Aici sunt tot soiul de direcţii şi la un moment dat am stat câteva ore şi mi-am notat cu creioane diferite cum merg copiii, cum merg adulţii, să le trasez traiectoria şi să văd cum funcţinează de fapt, pentru că ai un spaţiu şi poţi pe opriunde, alegi să mergi de fapt pe o traiectorie anume care rămâne.
Elena Tănase: Frumusețea salvează lumea. E adevărată această aserțiune?
Andrei Gamarț: Eu cred că frumusețea salvează lumea, pentru că frumusețea e un act de atenție. Să vezi frumusețea e un act de atenție și de înțelegere. E ceea ce vedem, ceea ce găsim, pentru că noi căutăm această frumusețe în jur, în cei de lângă noi și ca s-o vedem trebuie să fim atenți. E și un act de voință, de atenție.
Elena Tănase: În ce fel salvează lumea?
Andrei Gamarț: Lumea e frumoasă. Frumusețea deja există. De fapt, trebue să salvăm lumea prin frumusețe, adică să fim atenți la noi înșine și la lume, la univers, la tot ce ne înconjoară. Suntem și parte, și întreg. Oamenii au încercat să se rupă, să se sustragă naturii, să se plaseze deasupra, sau să fie independenți, când totul e într-o interdependență, într-o legătură strânsă. Lumea e frumoasă deja și trebuie doar să fim atenți și să ne conectăm la noi înșine, să nu privim ca pe ceva separat, ca părți.
Elena Tănase: De ce e nevoie ca lumea să fie salvată?
Andrei Gamarț: Pentru că e ceva la nivel subconștient, subliminal. Când ai un copil, ai grijă de el, îl educi, crești, îl susții când începe să meargă. E nevoie de grija pentru celălalt, care e absolut firească.
Elena Tănase: Cum se numește lucrarea și de ce ați ales-o?
Andrei Gamarț: Lucrarea se numește „Catching the River”, e realizată în rezidența artistică pe care am avut-o în Budapesta, în 2018, la Budapesta Art Factory.
E o lucrare despre timp și despre lumină. E despre timp. Tot timpul încerc să mă leg de situații reale, concrete și m-a inspirat Dunărea.
Eram în Budapesta și am simțit că răul care curge nu-l poți opri, mi-am imaginat ca o palmă, o mână care încearcă să țină ceva, dar se scurge și doar atinge. Până și gestul atingerii te validează, pentru că simți că exiști. Era despre timp, despre curgere, despre clipa pe care n-o poți întoarce, dar în același timp nu era o lamentație: trece timpul. Senzația normală e că e ceva normal, firesc, pentru că așa se întâmplă.
Și noi vedem tot datorită luminii. Lumina e și mediu, și corp, și relație. Ceva prin care vedem lumea, prin care comunicăm cu lumea.
Elena Tănase: Lucrările sunt aici. Avem și întuneric.
Andrei Gamarț: Nu poate fi lumină fără întuneric. Mă folosesc foarte mult de aceste echilibru sau tensiune. Cu cât lumina e mai puternică, cu atât întunericul ar trebui să fie mai puternic. Depinde de fiecare lucrare în parte, de ce sau cum vreau să transmit.
Elena Tănase: Trei cuvinte care vă definesc lucrările...
Andrei Gamarț: Lumină, memorie și viață.
Elena Tănase: De ce memorie?
Andrei Gamarț: Fiindcă e un act foarte intim memoria. În același timp, e ca un vehicul cu care trebuie să mergi. De fapt, îți aduci aminte de lucruri pe care le-ai uitat nu doar în sensul nostalgic, dar sunt multe lucruri pe care le știm și ni le amintim în anumite momente cheie. Eu am fost foarte impresionat după ce am citit Bergson. Si el face referire la materie și memorie și avea tema asta. totul există și trebuie doar să ne amintim, dar ne putem aminti doar acționând și să găsim raspunsul și că lumina, de fapt, care a fost la început, prin amintire se relevă, se arată...
Elena Tănase: De ce nu e vorba de nostalgie?
Andrei Gamarț: Când zic de memorie, nu mă refer la memoria unui singur om, ci la memoria acestei lumi, la care avem acces sporadic. E momentul în care practic inventezi ceva, îți dai seama de ceva brusc. E ca și cum ți-ai aduce aminte. Asta mă face să cred că există o memorie care nu ține neapărat de viața unui om. O memorie comună a lumii.
De asta sunt unele mai complicat de înțeles, pentru că eu trimit mult mai departe decât ceea ce se vede în planul acesta bidimensional.
Elena Tănase: Încercați să le dați adâncime.
Andrei Gamarț: Da. Și spuneam despre viață. Din când în când mai am lucrări la care revine o temă, forma de viață. Pentru mine, e curios să văd cum pot să reprezint eu asta, pentru că e foarte dificil să reprezinți o formă a vieții, pentru că viața e ca un râu, pe care nu poți să-l oprești.
În același timp, să redau aceastei imagini senzația că e vie. Din când în când revin la această temă, pentru că e o provocare cum să fac asta. Să înfățișez viața, da, să-i dau o formă. e ca un procedeu chimic
Elena Tănase: Un episod în care ați înțeles cum un privitor a receptat o lucrare. Ce a înțeles?
Andrei Gamarț: E foarte dificil. E o imagine, e ceea ce vreau eu să arăt, să exprim, dar când lucrarea e gata, ea capătă o independență. Eu nu mai sunt acolo, doar teoretic. atunci fiecare vede în lucrare ce simte, ce caută. Într-o lucrare vedem lucrurile pe care trebuie să le vedem. Avem nevoie de ele și reacțiile au fost diferite. Fiecare găsește câte ceva.
Elena Tănase: Un anumit moment? Vedem lucrurile pe care trebuie să le vedem, avem nevoie de ele...
Andrei Gamarț: Am o lucrare care se numește „The Greatest Escape”, care e ceva similar cu pânza din spate, care e o încercare de a duce mai departe limitele unei picturi bidimensionale, eu încerc să prind și timpul prezent, e o pictură pe care e proiectat în timp real un film de pe youtube al unei camere de supraveghere. Tot ce vezi se întâmplă în timp real. Am prezentat această lucrare la Noaptea albă a galeriilor. Și am stat până dimineața devreme să ne uitam la oamenii care se plimbă. Imaginile captate erau la 11 ore diferență de fus orar. Un ponton spre Pacific, și aici era noapte, acolo era zi și vedeam această legătură de timp, spațiu. Am stat până dimineața în București, ca să vedem apusul soarelui dincolo. S-a mai întâmplat să vină mai mulți oameni la expoziție și cineva chiar a recunoscut acel ponton, că a trăit alături, că se plimba pe acolo. A fost intens și interesant.
Editor web: Liviu Cojan
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
