Eram student şi făceam un curs de interpretariat (ei bine, da, a existat aşa ceva chiar şi în anii 1980) în care învăţam rigorile traducerii simultane sau, cum i se mai spune, „la cască”.
Eram zece studenţi care stăteau, câte doi, în cinci cabine, iar profesoara ne asculta la întâmplare, comutând de pe o cabină pe alta, fără să ne anunţe. Nu ştiam niciodată când eram ascultaţi noi şi când colegii.
În ziua pe care o evoc aici trebuia să traducem în română discursul lui Gerald Ford, care ne vizitase ţara cu nişte ani înainte. La un moment dat, colegul meu de cabină traduce „President Ceausescu and I decided” prin „Eu şi preşedintele Ceauşescu am hotărât”. În secunda următoare, Doina Motaş, draga noastră profesoară de atunci, sare ca arsă (semn că noi eram cei ascultaţi, nu alţii) şi strigă: „Nu! Nu! Nu! «Preşedintele Ceauşescu şi cu mine», nu «Eu şi preşedintele Ceauşescu». Omul are curtoazie, nu se pune primul, ca măgarul.”
În ciuda tonului vehement – sau poate datorită lui – , mesajul mi s-a întipărit în minte şi a rămas peste ani şi decenii. Mai ales că era prima invitaţie la bune maniere auzită într-un loc unde priorităţile erau altele. Am aflat atunci că, dincolo de fapte, acumulări şi rezultate, lucrul pe care e bine să nu-l pierzi niciodată din vedere e stilistica. Altfel spus, grija – pedantă sau nu – pentru gest şi cuvânt. Între patru pereţi, dar mai ales în public. Dacă punctualitatea este politeţea regilor, cum a spus Ludovic al XVIII-lea, atunci politeţea este felul în care îi preţuieşti şi pe cei cărora li te adresezi, şi pe tine însuţi.
Nu pretinde nimeni televiziunilor să devină şcoli de bune maniere sau să practice politeţea ostentativ. N-ar face decât să împingă în rizibil un lucru care nu asta merită. În schimb, li se poate cere reporterilor de televiziune să verse măcar o picătură de stil asupra celor cărora li se adresează. Nu e un lucru greu, nu presupune mutaţii sau rupturi. E nevoie doar de niţică diplomaţie şi fineţe. Ce vreau să spun? Nimic altceva decât că mă număr printre cei (nu ştiu cât de mulţi sau de puţini) care ar vrea ca reporterul TV care primeşte legătura de la crainicul din studio pentru o anume relatare să li se adreseze întâi lor şi abia apoi crainicului. De ce? În primul rând, pentru că aşa e cuviincios. În al doilea, pentru că informaţia, relatarea etc. sunt în beneficiul publicului, nu al crainicului din studio.
Un moft, vor spune unii. De acord. Tot un moft este să nu rămâi pe scaun în metrou sau în tramvai când o femeie stă în picioare în faţa ta. Tot un moft este să-i ţii unei doamne uşa deschisă la serviciu sau la magazin. Tot un moft este să intri înaintea ei într-un restaurant şi să mergi pe partea dinspre bordură a trotuarului, lăsând-o pe ea în interior. Oricât ar părea de ridicole (şi fără îndoială că unora chiar le par), mofturile acestea ajută la catifelarea raporturilor şi ne ajută să trăim empatic şi în armonie cu ceilalţi.
Prin urmare, mi-ar plăcea ca reporterii cărora li se dă legătura la Buzău, Oradea, Constanţa sau în sectorul 4 din Bucureşti să nu mai preia legătura de la crainicul din studio cu formula „Bună seara, Andreea, bună seara, doamnelor şi domnilor”, ci să încerce rocada: „Bună seara, doamnelor şi domnilor, bună seara, Andreea”.
E o dorinţă şi o sugestie care priveşte toate posturile TV, fără excepţie. Nu de alta, dar cei care se uită la televizor şi dau sens acestei instituţii sunt „doamnele şi domnii”, nu Andreea, Livia, Mihaela, Roxana, Cătălin, Ioana sau cine-o mai fi în studio, la pupitrul ştirilor. Doamnele şi domnii îşi exprimă preferinţa pentru un produs sau altul, doamnele şi domnii asigură audienţa unui program, doamnele şi domnii sunt, până la urmă, majoritari. Avem, deocamdată cel puţin, mai mulţi telespectatori decât crainici de televiziune. Iar ei trebuie să simtă din partea furnizorului de produs că sunt prioritari. Că ştirea e difuzată pentru ei, că reportajul li se adresează lor. Ştafeta dintre studio şi teren se poate face la fel de bine cu acest minim gest de politeţe faţă de public.
În aceeaşi logică se înscrie şi a doua sugestie pe care le-o fac aici reporterilor de teren, indiferent dacă sunt reporteri de sport, de actualitate politică sau de altă natură. Renunţaţi, vă rog, la formula „lângă mine se află domnul X”. De ce? Fiindcă, exprimându-vă aşa, accentul cade asupra voastră, a reporterilor. Or, nu voi trebuie să fiţi în prim-plan, ci invitaţii voştri. Recurgeţi, fie şi de dragul unui capriciu desuet, cum probabil că vi se pare povestea asta, la o formulă de genul „domnul X a avut amabilitatea să răspundă câtorva întrebări” sau la ceva asemănător. Şi răsfăţaţi-vă astfel publicul cu un lucru care ar bucura-o, mai mult ca sigur, şi pe fosta mea profesoară din facultate: cu un strop de curtoazie.
