Dreptul la fericire. Lupta unui băiat abandonat: „Crăciun era când veneau ajutoare la orfelinat”
E una dintre cele mai încântătoare statistici: într-o singură zi, un bebeluș ca oricare alt bebeluș zâmbește de 400 de ori. Încercați să vedeți imaginea acestei veselii, acestei seninătăți perfecte. E magică! Dar timpul trece și ne cam pierdem din bucurie. Până ne facem oameni mari, lăsăm pe drum 380 de zâmbete. Adulți fiind, reușim să mai zâmbim de doar 20 de ori pe zi. Acum, gândiți-vă la copiii care își pierd prematur zâmbetele. Pentru că nu le văd în jurul lor. Pentru că nu le primesc. Pentru că sunt abandonați, orfani sau victime ale abuzurilor. Dar fiecare copil le merită pe toate cele 400 de zâmbete pe zi. Împreună, putem să-i ajutăm să le regăsească. Acum, de Crăciun.
A crescut într-un centru de plasament. Tot ce-a trăit acolo l-a învățat să nu se mulțumească cu puțin și să nu se lege de nimic. Să nu își creeze dependențe: nici de oameni, nici de lucruri. Cândva un "copil din sistem", Cosmin a început să aibă el grijă de micuții uitați, în cel mai fericit caz, în orfelinate. Acum are 25 de ani și face parte din Consiliul Tinerilor Instituționalizați.
Cosmin s-a născut într-un sat din Bacău, într-o familie foarte, foarte săracă. Săracă și cu deja foarte mulțI copii. A fost al optulea, iar pentru părinții lui biologici, a fost prea mult. L-au dus la orfelinat când era bebeluș. Nici nu împlinise o lună.
Cosmin Niță: La 2 ani eram la Târgu Ocna sau la Onești, nu-mi aduc aminte. Nu eram cu părinții mei. Când eram mic, am stat până la vârsta de șapte ani la un centru mamut unde erau foarte mulți tineri. Stăteam într-o cameră cu paturi supraetajate undeva în jur de 20-30 copii în aceeași cameră. Era și frumos, dar era și urât pentru că, eu fiind mic acolo, nu eram mult băgat în seamă, nu aveam influența celor mari și automat nu prea aveam ce să aleg. Eram programat ca un robot: fă aia, spală-te, îngrijește-te, chestii din astea pe care eu le făceam mecanic. Țin minte că veneau camioane cu ajutoare din străinătate. Din Elveția, Belgia, Franța, inclusiv jucării, haine, dulciuri, noi ne bucuram foarte mult și ne mobilizam cu toții acolo. Descărcam camioanele și le depozitam într-o cameră unde aveau grijă educatorii de ele. Noi, pe lângă asta, ascundeam și pentru noi. Le piteam. Eram cei mai uniți.
Crăciunul adevărat era, de fapt, atunci când veneau ajutoarele. Altminteri, era o sărbătoare tristă. Una fără magia unică pe care i-o oferă unui copil iubirea mamei, a tatălui, a fraților....
Cosmin Niță: Era un Crăciun sărac, sincer să fiu. În schimb, am avut o serbare de n-am s-o uit niciodată. Aveam 4 ani jumate, eram un îngeraș, aveam aripioare, aură și trebuia să zic o poezie. "Moș Crăciune, Moș Crăciune" începea. În schimb, eu fiind foarte pătruns, dintr-o dată, la un moment dat am zis "Tatăl Nostru". Pentru că era legat de nașterea lui Hristos. Nu mint, o s-o țin minte toată viața, pentru că, după, colegii, chiar și educatoarea m-au bătut. Că de ce am zis Tatăl Nostru și n-am zis Moș Crăciune?! Eu atunci am luat-o ca atare, că e normal să mă bată că am greșit. Eu atunci obisnuindu-ma cu robotizarea aia. În schimb, apoi am zis: bă, ce oameni! Cum să bați copilul că a zis el Tatăl Nostru?!
Când ești mic, tânjești după iubire, dar dacă iubirea te ocolește, începi să te aperi cum poți. Și să te însingurezi, ca să nu te mai doară atât de tare.
Cosmin Niță: Cea mai puternică lecție pe care am învățat-o în centrele de plasament e că trebuie să îți doresti mai mult de la viață și că nu trebuie să te lași dependent de lucruri: de mâncare, de cazare, de prieteni, de oameni. Lipsurile te sensibilizează.
-Ce ți-a lipsit cel mai mult?
-Iubirea, afecțiunea, atenția. Să mă simt de folos. Să știu că sunt bun la ceva. Lucrurile astea puteau fi înmagazinate în mine doar prin încurajare. Din păcate, nu există foarte multă încurajare. Singurătatea e foarte grea. Chiar dacă ești înconjurat de oameni, ești înconjurat de oameni străini.
Copiii pot fi mai buni, mai îngăduitori și mai înțelegători decât mulți oameni mari. Și decât ne-am putea imagina.
Cosmin Niță: Eu pe mama mea am cunoscut-o la 13 ani. A fost un șoc mare. Aveam altă viziune fizică asupra ei, mi-o imaginam un pic mai plinuță, cu o coadă lungă... Așa vad eu mamele. Am văzut-o slăbuță, îmbătrânită, ea a mai născut 7 copii pe lângă mine. Mi se părea așa ciudat să îi zic: mama. Simțeam când mă lua în brațe o educatoare mult mai multă iubire decât când m-a luat în brațe mama. E logic. E faza asta psihică: te atașezi de oameni cu care te obișnuiești sau de care ești înconjurat. Nu vreau s-o judec pe mama, n-am judecat-o niciodată. Acolo, acasă, era un mediu mult mai infect decât în sistemul de protecție a copilului. Mai toxic. Genul ăla de tată care bea și își bătea femeia, de oameni care sunt la țară și nu vor să facă mai mult, sunt limitați.
În șapte ani, copilul de atunci a fost plimbat dintr-un orfelinat în altul. Vreo cinci astfel de centre i-au fost, pe rând, casă. Când a intrat la liceu, a ajuns într-un apartament de tip familial. Iar toate experiențele, unele insuportabil de dure, l-au transformat pe Cosmin în tânărul remarcabil de acum. La un moment dat, a vrut să transmită mai mult, mai departe. A vrut să se facă actor. A încercat, n-a reușțit din prima, dar scena îl atrage în continuare. Scena, cu toate poveștile tulburătoare care pot fi spuse la teatru, la operă...
Cosmin Niță: E foarte fain aici, chiar e misto, îmi place. E prima dată! Îmi place teatrul. Chiar îmi place! Am candidat la UNATC de 2 ori, din păcate n-am intrat pentru că... Dumnezeu știe. Am fost foarte aproape de linie. Mi-a părut foarte rău, vă dați seama, dar rămâne în sufletul meu o chestie ce îmi doresc s-o fac mereu, toata viața.
-Ești fericit?
-Sincer să fiu, da. Chiar da! De ce nu aș fi?! Am două mâini, două picioare, eu zic că am o minte destul de conștientă și pot să aleg între bine și rău și îmi doresc să fiu bine! Îmi zic mereu asa: băi, Cosmin, ai trecut prin atâtea. Nu treci tu peste asta?!
Între timp, Cosmin a terminat Facultatea de Management - Marketing și un master în Strategii Inovative în Educație. Acum, are un loc de muncă stabil, este voluntar la Consiliului Tinerilor Instituționalizați și strânge bani să-și cumpere o casă a lui.
Cosmin Niță: Țin minte, după ce am plecat din sistem, am stat în chirie, ajutat de HHC România. Mi-au plătit 6 luni de zile chiria, îmi cumpărau alimente și îmi cumpăram și eu automat din salariu. Știu să fac sarmale, ciorbă, tocănița, friptură, paste cu sos.
De sărbătorile astea, ar vrea să recupereze ceva din copilăria lui pierdută. Așa, profund imperfectă, dar totuși de el pierdută.
Cosmin Niță: Este o tradiție de câțiva ani de Crăciun să merg acasă. Ne unim toți frații și stăm cu mama acolo și încercăm să ne facem și noi o armonie în familie, acolo.
Și... mai are o dorință: cumva ascunsă, cumva atât de mare încât încalcă regulile oricărui secret.
Cosmin Niță: Cred că este cea mai mare dorinta a vietii mele: să am viața mea, o mașină, o familie. Îmi doresc să am 4 copii cel puțin. Am nevoie o fată care să mă înțeleagă, în primul rând. O să vină, am încredere. Vă dați seama că nu mă caută ea, o s-o caut eu!
Până să plece de Sărbători, mai sunt multe lucruri de pus la punct în Consiliul Tinerilor Institutionalizați. Este un ONG abia pus pe picioare de câțiva tineri energici și convinși că pot muta munții din loc, cu sprijinul DGASPC Sector 3, care luptă pentru drepturile copiilor aflați în sistemul de protecție.
La ieșirea din centrele de plasament, tinerii primesc câte 2.000 de lei din partea statului. Din acești bani, adolescenții trebuie să își găsească un loc de muncă și un altul în care să locuiască. În centrele de tranzit primesc adăpost și îndrumare.
Mihaela Ungureanu, director DGASPC Sector 3: Se lucrează mult pe partea de dezvoltare de deprinderi de viată independența, de sprijin pentru dezvoltarea unor abilități. Copiii învață cum e să se descurce singur, cum e să îmi cumpăr ceva singur, cum e să îmi prioritizez o sumă de bani, să mă integrez în colectiv. Unii privesc cu mai multă ușurință ieșirea din sistem, pentru alții este chiar traumatizant.
Robert Ion, Hope and Homes for Children: Copiii ăștia au nevoie să stea undeva. Dacă acest "să stea undeva" înseamnă să îi ajutăm cu achitarea unei chirii, cu asta începem. Dacă au nevoie să își mobileze o cameră pe care o închiriază, cu asta vom continua. Ca și în cazul lui Cosmin, le oferim consiliere către ceea ce înseamnă viață independentă. Ce pot eu să fac, care sunt aptitudinile mele, ce am terminat eu la nivel de educație formală, care sunt pasiunile mele și cum ele mă pot ajuta să îmi găsesc o slujbă. Nevoile pe care tinerii le au nu țin de la 9-17, nu țin de luni până vineri și nu se opresc sâmbăta sau duminica.
Nevoile copiilor nu au program zilnic, nici sărbători în care să-și ia liber. Și sunt aceleași, de la începuturi și până acum: pentru a supraviețui, le trebuie iubire, apă, hrană, adăpost. În fix această ordine.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
