Triumful unei Națiuni. Regatul României, sprijin al mișcării naționale

Data actualizării: Data publicării:
coroana

Unirea Transilvaniei cu România a fost rezultatul efortului de lungă durată al ardelenilor şi al românilor din Vechiul Regat. Liderii transilvăneni au fost pedepsiţi cu închisoarea pentru îndrăzneala de a trimite lista cu cererile lor politice împăratului Franz Iosef de Habsburg. Eliberarea lor i s-a datorat regelui Carol I al României, dar Franz Iosef a făcut şi alte calcule. România devenise mult prea puternică din punct de vedere economic ca să fie trecută cu vederea şi în plus Viena se temea că impactul cererilor romîneşti va creşte enorm în marile cancelarii europene dacă semnatarii rămân închişi.

În ciuda pericolului reprezentat de politicile de maghiarizare, mişcarea naţională românească era profund divizată. Cele două grupări - pasiviştii şi activiştii - s-au confruntat decenii de-a rândul. Pasiviştii susţineau că românii trebuie să refuze participarea la orice activitate politică legată de autorităţile ilegitime de la Budapesta. Activiştii, dimpotrivă, credeau că trebuie obţinut maximul posibil pornind de la starea de fapt. Ambele tabere militau însă pentru recăpătarea vechii autonomii a Transilvaniei pierdută în 1867, când Imperiul Habsburgic a devenit Imperiul Austro- Ungar.

Tudor Sălăgean, istoric: „Un moment important al confruntării dintre activişti şi pasivişti s-a desfăşurat chiar AICI, în această sală, în anul 1867. Pasiviştii l-au înlocuit la conducerea Astrei cu baronul Vasile Ladislau Pop”.

În 1892, la 25 de ani de la alipirea Transilvaniei la Ungaria, românii reacţionează, în sfârşit, mai puternic. Vârf de lance a fost Biserica Greco-Catolică. Fiind supuşii Papei, românii de acest rit erau mai feriţi de discriminările etnice şi au intrat, treptat, în funcţii publice. În plus, ridicarea Regatului României a oferit un extraordinar sprijin politic şi financiar. Cu ştiinţa lui Carol I, 2 milioane de lei aur aveau să fie trimise discret de Banca Naţională, către şcolile, bisericile şi publicaţiile româneşti din Ardeal. Fără a socoti sprijinul particularilor dintr-o pătură de mijloc care este din ce în ce mai avută. În subtext, în Partidul Naţional Român, creat în 1881, se conturează ideea că soluţia nu este autonomia Transilvaniei, ci România însăşi, adică Unirea. Deocamdată însă, în mai 1892, capii politici din Ardeal trimit încă un memorandum împăratului. Legalist, Franz Iosef a lăsat problema Budapestei.

Tudor Sălăgean: „În 1892, semnatarii acestui document, Vasile Lucaciu, Ion Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, cereau revenirea la autonomia Transilvaniei aşa cum fusese ea înainte de 1867, cereau reactualizarea valabilităţii legilor adoptate de Dieta de la Sibiu, cereau drepturi electorale şi educaţionale pentru naţiunea română”.

Deşi Ministerul de Interne maghiar a formulat acuzaţii penale - de la încălcarea liniştii publice la înaltă trădare. Totuşi, Viena şi chiar anumiţi demnitari de la Budapesta sugerau să nu se ajungă la proces. Un proces politic contra unor revendicări de conştiinţă în marile ziare europene era complet contraindicat pentru Austro-Ungaria. Este exact motivul pentru care românii şi-au asumat riscul de a face închisoare. Doctorului Ion Raţiu i s-a propus să renunţe la revendicarea privind autonomia Transilvaniei cu promisiunea îndeplinirii celorlalte. A preferat, ca şi ceilalţi memorandişti, un proces de răsunet urmat de temniţă.

Tudor Sălăgean: „Procesul memorandiştilor s-a desfăşurat aici, în Sala Reduta, în anul 1894, tocmai pentru că aici, în această sală, fusese votată Unirea Transilvaniei cu Ungaria. Iar anularea acestui vot de uniune era una dintre cele mai importante revendicări ale memorandiştilor”.

După proces, regele Carol I a dus tratative destul de complicate pentru graţierea condamnaţilor. A reuşit, pentru că Viena prefera să aibă în România un aliat.

Alin Ciupală, profesor de istorie modernă: „Regele Carol a încercat un lucru foarte greu şi trebuie să spunem că a reuşit în bună măsură. A încercat, pe de-o parte să se arate deschis şi să încerce îmbunătăţirea situaţiei românilor din Imperiul Austro-Ungar, dar, pe de altă parte, s-a ferit ca acţiunile lui să fie considerate de către Budapesta şi Viena ingerinţe în treburile interne ale altui stat”. Alternativa la alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria era apropierea de Rusia, un vecin mai periculos. Ca să-i susţine pe românii din Transilvania, regele a preferat discreţia şi investiţia în educaţia celor de peste munţi.

Efectul nu a întârziat să apară. În 1905, activiştii preiau conducerea în interiorul Partidului Naţional Român. Românii îşi trimit reprezentanţi în parlamentul de la Budapesta. Printre ei, Iuliu Maniu. Începea să se contureze ecuaţia care va face posibilă Marea Unire.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri