#Colectiv. Drama părinţilor "orfani de copii". O relatare sfâşietoare a Alexandrei Furnea

alexandra furnea FB
Alexandra Furnea a povestit despre trauma prin care trec parintii tinerilor care au murit în incendiul din Colectiv FOTO: Facebook Alexandra Furnea

Sunt aproape trei ani de la tragedia din Colectiv în care au murit 64 de oameni. Mărturiile supravieţuitorilor sunt dramatice. Alexandra Furnea, una dintre victimele incendiului din Colectiv, a plecat din Spitalul de Arsuri cu infecţii în toate plăgile. La trei ani de la tragedia care a zguduit România, ea găseşte puterea de a transmite în cuvinte durerea prin care trec părinţii tinerilor care nu au supravieţuit.

alexandra furnea FB
Alexandra Furnea a povestit despre trauma prin care trec parintii tinerilor care au murit în incendiul din Colectiv FOTO: Facebook Alexandra Furnea

Sunt părinţii "orfani de copii", care "nu au văzut, dar au simțit și ceva din întunericul acela li s-a transmis și a rămas cu ei". Aşa îi descrie Alexandra Furnea pe părinţii lui Narcis Hogea şi ai lui Bogdan Istrate, doi dintre tinerii care şi-au pierdut viaţa în urma tragediei.

În uneşte durerea că nu au putut să îşi salveze copiii şi să le ofere şansa de a trăi, în zilele de după Colectiv, când autorităţile au luat decizii care le-au curmat viaţa tinerilor din Colectiv.

"Mamele plâng mut, cu lacrimi mari, imposibil de șters. Tații au capul plecat. Și-l sprijină în mâini sau îl lasă să cadă în piept. James Hetfield cântă, dar e o liniște vastă în cameră. E liniștea lipsei lor și singurii care ar putea-o rupe sunt ei, cu glasurile lor vesele de băieți tineri și sănătoși, cu glumele lor neserioase sau cu un cover al piesei care ne-a amintit că nu suntem întregi. Dar ei nu vin, iar eu nu mă pot ridica din întuneric", scrie Alexandra Furnea, cea care în urmă cu un an a povestit experienţa traumatizantă pe care a trăit-o în Spitalul de Arsuri.

"Eu îmi privesc cicatricele de pe mâini în timp ce o ascult. Este un tic pe care îl avem cu toții. Noi, „supraviețuitorii”. Am devenit copiii care se uită la mâini atunci când le este prea greu să privească în jur. (...) E târziu deja și foarte frig. Mă doare umărul stâng sub haina grea de iarnă. Sunt pe o stradă anonimă dintr-un oraș lacom după vise, dar nu văd blocurile din jur. În spatele ochilor mei se desfășoară flăcări nimicitoare, pe un tavan șubred. Cineva țipă: o să cadă pe noi, o să cadă! Miroase a iarnă, dar eu o simt. Simt duhoarea chimică de incendiu și mă pișcă ceva în gât. Iarăși s-a rupt firul, mă gândesc, și mă scutur ca să mă întorc în mine.", este un fragment din postarea emoţionantă a tinerei.

"Pentru noi, 30 octombrie nu este doar o dată pe an, ci și pe 25 decembrie, și pe 1 ianuarie, și cândva, într-o zi oarecare din luna aprilie. Pentru noi, Colectiv se repetă în fiecare zi", încheie Alexandra.

Mesajul integral postat de Alexandra Furnea, la aproape trei ani de la incendiul din Colectiv

"Viața ca un șir de întreruperi

Mai sunt câteva zile până la vacanța de Crăciun și mă întristează Bucureștiul mohorât, fără urmă de zăpadă. De vreo doi ani încoace, sărbătorile nu mai sunt același prilej de bucurie. Înainte obișnuiam să răsfoiesc agenda telefonului ca să mă asigur că nu uit să trimit urări de bine tuturor persoanelor dragi mie. Când fac asta acum, îmi dau seama că din anumiți oameni a rămas doar atât: o secvență de cifre pe care aș forma-o degeaba. Nu am putut să le șterg numerele. Nici nu cred că voi putea să o fac vreodată.

Stau cu telefonul în mână și cu căștile pe urechi în stația de autobus, căutând o piesă care să alunge frigul din mine. Nu apuc să aleg ceva pentru că mă sună Monica. Cu glasul ei cald, îmi povestește ceva despre o cină acasă la domnul Istrate.

- Va fi și Narcis acolo, îmi spune ea. De fiecare dată când rostește numele domnului Hogea, parcă suspină. Vocea i se tulbură din cauza durerii pe care doar prietenia dintre ei, născută tot din durere, o mai alină.

133-ul a oprit în stație și a plecat mai departe. Nu am urcat. Vorbesc cu Monica despre sărbători și despre cât de grele sunt ele pentru cei care au pierdut oameni. Domnului Istrate și domnului Hogea le-au murit băieții în Colectiv. De atunci, în fiecare an, pregătesc o cină pentru cei apropiați, pentru a aduce un pic de lumină în căminul lor, din care lipsește un suflet. Sunt orfani de copii și le face bine să aibă prieteni în preajmă. Accept invitația cu tot dragul și închid. Mi-au înghețat mâinile pe telefon, dar nu din cauza asta îmi tremură.

E deja întuneric când plec spre adresa familiei Istrate. Sunt emoționată și mă întreb dacă am făcut bine să iau un vin roșu pentru cină. Oare e prea festiv? Privesc pe geamul taxiului orașul iluminat și agitat. Chiar și așa, uscat, Bucureștiul are ceva aparte în nopțile de iarnă. Decorațiunile de sărbătoare îl fac să prindă viață și forfota oamenilor care gonesc după cadouri mă însuflețește. Iubeam mult Bucureștiul odinioară. Astăzi nu mai sunt așa de sigură de sentimentele mele. Amintirile frumoase se amestecă mereu cu crâmpeie de coșmar și străzi care cândva mă duceau acasă, îmi sunt acum străine, dușmane. Pe ele s-au împleticit pașii lor, mânjiți cu scrum și sânge.

Nu găsesc blocul, așa că o sun pe Monica să mă îndrume. Are o veselie tandră în glas, iar asta mă bucură. Ajung în sfârșit și iau liftul. Ea e deja în ușă, în ținuta ei all-black. Îi văd silueta subțire și mică, încadrată de părul blond, luxuriant. Monica e o zână în bocanci, o zână piezișă, pe cât de aprigă, pe atât de blândă. Își ascunde sensibilitatea cu dibăcie, pentru că e fragilă și nu vrea să se știe asta. Mă îmbrățișează și mă poftește înăuntru, unde mă așteaptă domnul și doamna Istrate, alături de familia Hogea.

Sunt zâmbitori și calzi. Mă primesc ca și cum aș fi o fiică pe care nu au mai văzut-o de mult timp. Suntem stângaci unii cu alții, dar ne suntem dragi și ne bucurăm că ne vedem cu toții aici, în acest loc în care suntem în siguranță și iubiți. Lăudăm mirosul îmbietor de mâncare proaspătă, gătită de domnul Istrate, care trebăluiește în bucătărie alături de doamna Istrate. De la accident, mama lui Bogdan nu a mai putut să gătească la fel ca înainte așa că domnul Istrate a preluat o parte din sarcini, iar acum este plăcerea lui să își delecteze prietenii cu preparate savuroase. Felul principal îi aparține, dar doamna Istrate i-a venit în ajutor cu aperitivele. Soții Istrate fac o echipă grozavă.

Ne așezăm toți la masă și vorbim mult despre de toate. Facem glume și râdem de ghidușiile cățelului, care are chef de joacă și se urcă în brațele tuturor invitaților. Monica se ridică din când în când ca să vorbească la telefon. Chiar și astăzi, ea ajută oameni. Unora le dă sfaturi, pentru că doar atât se mai poate face. Pe alții îi salvează. Dar ea nu recunoaște asta. Urăște să i se spună că este un om foarte bun, așa că rezolvă totul cu discreție și se întoarce printre noi, mirosind a fum de țigară. Se vede că a plâns, dar ea spune că e doar obosită. Așa e Monica.

- Tu cum te mai simți, Alexandra? Ești bine? Te putem ajuta cu ceva? mă întreabă domnul Hogea, privindu-mă cu afecțiune.

Îi răspund că sunt bine, dar trebuie să mai fac operații și proceduri de recuperare. Mă întreabă în ce constau acestea și încep să explic. Părinții lui Alex și ai lui Bogdan se uită la mine cu atât de mult drag. Le este milă când se gândesc la toate încercările prin care trec și la suferința mea fizică. Domnul Hogea are ochii înlăcrimați și oftează. Aș vrea să tac, pentru că îmi ește rușine. Rușine de durerea mea mică, în comparație cu golul din viețile lor. Rușine să le vorbesc despre ceva ce lor li s-a negat: șansa de a-și vedea copiii suferinzi, dar vii.

Canalul fusese mutat pe VH1 și, în timp ce povesteam, începe videoclipul piesei „The Unforgiven II”, al formației Metallica. Ochii domnului și ai doamnei Hogea se mută, hipnotizați, pe ecran. Trece un fior prin încăpere și, ca teleghidați, părinții se ridică de la masă și se așază pe canapea, în fața televizorului.

- Era una dintre piesele preferate ale lui Alex, spune domnul Hogea. Are vocea sfârșită și privirea îi rătăcește de la videoclip, la mine.

Lay beside me, tell me what they've done...

Apoi se rupe firul. Crăciunul este întrerupt de tragedia pe care o împărtășim. Cădem din timp și rămânem suspendați într-o lume în răspăr în care nu există decât amintirea ororilor pe care le-am văzut. Suntem în aceeași cameră curată și luminată de beculețele bradului, dar avem cenușă sub pleoape și am orbit. Este iarăși beznă, ca atunci când clubul a rămas fără curent, după ce noi arsesem. Părinții nu au văzut, dar au simțit și ceva din întunericul acela li s-a transmis și a rămas cu ei. Cunosc prea bine mecanica acestor prăbușiri în tragedie. Uneori le declanșează ceva concret – un cântec sau o imagine - alteori irup pur și simplu , apar de nicăieri și ne duc înapoi acolo. Pe mine, în scrum. Pe ei pe un hol de spital, când au aflat că Alex și Bogdan au murit.

Mamele plâng mut, cu lacrimi mari, imposibil de șters. Tații au capul plecat. Și-l sprijină în mâini sau îl lasă să cadă în piept. James Hetfield cântă, dar e o liniște vastă în cameră. E liniștea lipsei lor și singurii care ar putea-o rupe sunt ei, cu glasurile lor vesele de băieți tineri și sănătoși, cu glumele lor neserioase sau cu un cover al piesei care ne-a amintit că nu suntem întregi. Dar ei nu vin, iar eu nu mă pot ridica din întuneric.

- Ador melodia asta, tată! Spunea cândva Alex, iar glasul lui se ridică de pretutindeni și de nicăieri, un ecou dintr-o altă viață. Este aici printre noi, dar lipsește totuși atât de irevocabil.

Piesa se termină și începe un videoclip nou, al lui Eric Clapton. Urcăm încet din prăbușirea noastră comună și schițăm gesturi timide, de oameni vii. Schimbăm cuvinte și închegăm propoziții. Vorbim despre ei. Despre cum au aflat părinții despre accident și despre lupta pe care au dus-o pentru a-i salva pe băieți. Despre cât de greu și de târziu au plecat din țară, din spitalele care nu îi puteau ajuta, dar care mințeau că au tot ce le trebuie. Vorbim despre cei care nu s-au urnit pentru a le da șansa la viață copiilor și despre cei care au înfruntat sistemul pentru a-i scoate din saloanele cotropite de infecții. Monica privește în gol și povestește. Își îneacă suspinele în piept vorbind despre Alex. Despre cum ar fi trăit acum, dacă pleca la timp din România. La fel ca Bogdan și ca ei toți. Monica este unul dintre oamenii care au salvat vieți atunci. Faptul că nu i-a putut salva pe toți o sfâșie. Un om simplu ca ea a făcut ceea ce nu a vrut să facă o armată de funcționari influenți și importanți, deși dacă o întrebi, va spune că ea nu are niciun merit. Nu mai doarme bine de vreo 2 ani și ceva.

Eu îmi privesc cicatricele de pe mâini în timp ce o ascult. Este un tic pe care îl avem cu toții. Noi, „supraviețuitorii”. Am devenit copiii care se uită la mâini atunci când le este prea greu să privească în jur. Mă încearcă o revoltă amară pentru că știu că Monica are dreptate. Știu că acest Crăciun ar fi fost altfel, fără prăbușiri și tragedii, dacă autoritățile ar fi făcut atunci ceea ce era necesar: să transfere răniții în străinătate, să spună adevărul despre lipsuri și infecții. Mă uit cu încăpățânare la mâinile mele mutilate ca și cum acolo, sădite adânc în cicatrice, aș găsi cuvintele care să aline suferințele acestor oameni. Caut un nod, orice, de care să agăț firul rupt al vieții noastre, ca să fac seara să continue. Nu găsesc nimic și mi se învălmășesc gândurile.

„Iertați-mă. Iertați-mă că eu sunt aici, iar ei nu. Iertați-mă că nu am putut să îi scot și pe ei. Nu trece zi în care să nu simt vină...și milă, și ciudă, și durere. Mi-e dor de toți și mi-e dor de mine, cea de dinainte. De ochii negri și calzi ai lui Claudiu și de gestul simpatic cu care își apropia aparatul foto de ei, cu o singură mână. De cârlionții lui Teo când venea la poarta Arenelor Romane să își ridice acreditarea. Câteodată citesc ultimul schimb de mesaje de pe Facebook dintre noi și nu înțeleg. Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Aș vrea să nu mai suferiți, să nu mai aveți Crăciunuri frânte. Iertați-mă. Iertați-ne”.

Se aud glasurile vesele ale fetelor mai mici ale familiilor Hogea și Istrate din camera alăturată. Uitasem de ele. Copilele se joacă și povestesc, iar inocența lor ne destramă căderea. Își fac apariția la masă sub ochii părinților care le privesc cu o dragoste enormă, disperată. Pe ele trebuie să le protejeze cu orice preț. Pentru ele, bradul frumos, cu luminițe, capătă din nou înțeles și îmi ridic și eu privirea de pe mâini. Nu. Ele nu vor cunoaște niciodată bezna. Ele vor rămâne aici sus, ferite de prăbușiri, întreruperi și de foc. Viața reîncepe și seara continuă de acolo de unde am lăsat-o, neîntreagă dar cu mici bucurii și gingășii, care, de cele mai multe ori, fac să merite lupta cu întunericul.

Ne luăm rămas bun și mă îmbrățișează cu toții pe rând, cu drag și protector, având grijă să nu mă apese prea tare pe spate și să nu mă țină prea strâns în brațe. Stau în ușă frământându-și mâinile și mulțumindu-mi că am venit. Le mulțumesc și eu că m-au primit și plec cu sufletul greu că nu mi-am putut cere iertare, pentru că oricum nu ar fi însemnat nimic.

E târziu deja și foarte frig. Mă doare umărul stâng sub haina grea de iarnă. Sunt pe o stradă anonimă dintr-un oraș lacom după vise, dar nu văd blocurile din jur. În spatele ochilor mei se desfășoară flăcări nimicitoare, pe un tavan șubred. Cineva țipă: o să cadă pe noi, o să cadă! Miroase a iarnă, dar eu o simt. Simt duhoarea chimică de incendiu și mă pișcă ceva în gât. Iarăși s-a rupt firul, mă gândesc, și mă scutur ca să mă întorc în mine.

Uberul a oprit în fața mea. Șoferul îmi face semn, agasat, să urc odată în mașină. El nu știe de unde m-am întors, de cât de departe am venit, și că o să îi las cenușă pe bancheta din spate. Scrum și noduri stângace pe care încerc să le confecționez cu 9 degete strâmbe și cu unul prea scurt și drept. Renault-ul nou, roșu, pornește la drum. La radio începe să cânte Metallica. Era una dintre formațiile preferate ale lui Alex.

În curând se fac 3 ani de la Colectiv. 36 de luni înșirate consecutiv pentru cei care nu au fost acolo. Pentru noi, 1000 și ceva de zile întrerupte de prăbușiri. Mii de fire rupte, reînnodate la repezeală și de nevoie . 1000 și ceva de zile de când părinții nu și-au mai văzut copiii plecați. 1000 și ceva de zile în care cei care iubesc nu și-au mai ținut omul drag în brațe. Mai mult de 1000 de zile de suferințe fizice și sufletești. Viața nu a mers mai departe după incendiu. Ea se oprește și reîncepe, se poticnește și aleargă, apoi cade și tot așa. Câteodată, des, se întoarce acolo și ardem. Ardem din nou. Iar ei mor din nou.

Pentru noi, 30 octombrie nu este doar o dată pe an, ci și pe 25 decembrie, și pe 1 ianuarie, și cândva, într-o zi oarecare din luna aprilie. Pentru noi, Colectiv se repetă în fiecare zi."

Partenerii noștri
Confidenţialitatea ta este importantă pentru noi. Vrem să fim transparenţi și să îţi oferim posibilitatea să accepţi cookie-urile în funcţie de preferinţele tale.
De ce cookie-uri? Le utilizăm pentru a optimiza funcţionalitatea site-ului web, a îmbunătăţi experienţa de navigare, a se integra cu reţele de socializare şi a afişa reclame relevante pentru interesele tale. Prin clic pe butonul "DA, ACCEPT" accepţi utilizarea modulelor cookie. Îţi poţi totodată schimba preferinţele privind modulele cookie.
Da, accept
Modific setările
Alegerea dumneavoastră privind modulele cookie de pe acest site
Aceste cookies sunt strict necesare pentru funcţionarea site-ului și nu necesită acordul vizitatorilor site-ului, fiind activate automat.
- Afișarea secţiunilor site-ului - Reţinerea preferinţelor personale (inclusiv în ceea ce privește cookie-urile) - Reţinerea datelor de logare (cu excepţia logării printr-o platformă terţă, vezi mai jos) - Dacă este cazul, reţinerea coșului de cumpărături și reţinerea progresului unei comenzi
Companie Domeniu Politica de confidenţialitate
RCS&RDS S.A. digi24.ro Vezi politica de confidenţialitate
prv_level, civicCookieControl, m2digi24ro, stickyCookie
Google Analytics google.com Vezi politica de confidenţialitate
_ga, _gid, _gat, AMP_TOKEN, _gac_<property-id>, __utma, __utm, __utmb, __utmc, __utmz, __utmv
CXENSE cxense.com Vezi politica de confidenţialitate
cX_S, cX_P, gcks, gckp, _cX_segmentInfo, cX_T
Google IDE google.com Vezi politica de confidenţialitate
IDE
Vă rugăm să alegeţi care dintre fişierele cookie de mai jos nu doriţi să fie utilizate în ce vă priveşte.
Aceste module cookie ne permit să analizăm modul de folosire a paginii web, putând astfel să ne adaptăm necesității userului prin îmbunătățirea permanentă a website-ului nostru.
- Analiza traficului pe site: câţi vizitatori, din ce arie geografică, de pe ce terminal, cu ce browser, etc, ne vizitează - A/B testing pentru optimizarea layoutului site-ului - Analiza perioadei de timp petrecute de fiecare vizitator pe paginile noastre web - Solicitarea de feedback despre anumite părţi ale site-ului
Companie Domeniu Politica de confidenţialitate
CrazyEgg crazyegg.com Vezi politica de confidenţialitate
ce2ab, ce_login, ceac, sid, _ceir, is_returning, _CEFT, ceg.s, ceg.u, __ar_v4, __distillery, __zlcmid, __zprivacy, _ga, _gat, ki_r, ki_s, ki_t, ki_u, km_ai, km_lv, km_ni, km_uq, km_vs, kvcd, optimizelyBuckets, optimizelyEndUserId, optimizelyPendingLogEvents, optimizelySegments
CXENSE cxense.com Vezi politica de confidenţialitate
cx_profile_timeout, cx_profile_data
Aceste module cookie vă permit să vă conectaţi la reţelele de socializare preferate și să interacţionaţi cu alţi utilizatori.
- Interacţiuni social media (like & share) - Posibilitatea de a te loga în cont folosind o platformă terţă (Facebook, Google, etc) - Rularea conţinutului din platforme terţe (youtube, soundcloud, etc)
Companie Domeniu Politica de confidenţialitate
Facebook facebook.com Vezi politica de confidenţialitate
a11y, act, csm, P, presence, s, x-referer, xs, dpr, datr, fr, c_user
Youtube youtube.com Vezi politica de confidenţialitate
GED_PLAYLIST_ACTIVITY,APISID, GEUP, HSID, LOGIN_INFO, NID, PREF, SAPISID, SID, SSID, SIDCC, T9S2P.resume, VISITOR_INFO1_LIVE, YSC, dkv, s_gl, wide
Twitter twitter.com Vezi politica de confidenţialitate
_twitter_sess, auth_token, lang, twid, eu_cn, personalization_id, syndication_guest_id, tfw_exp
Aceste module cookie sunt folosite de noi și alte entităţi pentru a vă oferi publicitate relevantă intereselor dumneavoastră, atât în cadrul site-ului nostru, cât și în afara acestuia.
- Oferirea de publicitate în site adaptată concluziilor pe care le tragem despre tine în funcţie de istoricul navigării tale în site și, în unele cazuri, în funcţie de profilul pe care îl creăm despre tine. Facem acest lucru pentru a menţine site-ul profitabil, în așa fel încât să nu percepem o taxă de accesare a site-ului de la cei care îl vizitează. - Chiar dacă astfel de module cookie nu sunt utilizate, te rugăm să reţii că ţi se vor afişa reclame pe site-ul nostru, dar acestea nu vor fi adaptate intereselor tale. Aceste reclame pot să fie adaptate în funcţie de conţinutul paginii.
Companie Domeniu Politica de confidenţialitate
Google DFP google.com Vezi politica de confidenţialitate
__gads, id, NID, SID, ANID, IDE, DSID, FLC, AID, TAID, exchange_uid, uid, _ssum, test_cookie, 1P_JAR, APISID, evid_0046, evid_0046-synced
Trimite
Vezi aici politica de confidenţialitate