Sari la conținut
News Alert

CCR: Datele culese de SRI pe mandat de siguranță națională nu pot fi considerate probe

În motivarea deciziei din 28 februarie, când s-a pronunțat asupra unei excepții de neconstituționalitate pe Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, CCR arată că datele și informațiile culese de SRI potrivit Legii nr. 51/1991, adică cu mandat de siguranță națională, nu pot fi considerate probe în dosare.

Curtea Constituțională a publicat joi motivarea deciziei din 28 februarie, când a admis o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României.

Din document rezultă că decizia a fost adoptată cu majoritate de voturi, existând și o opinie separată, a fostei șefe a Înaltei Curți de Casație și Justiție Livia Stanciu.

La momentul deciziei din 28 februarie, jurnaliștii de la „România curată” au arătat că pe lista potențialilor beneficiari ai deciziei CCR se află președintele PSD, Liviu Dragnea. Acesta ar fi fost interceptat, pe mandat de siguranță națională, iar probele au ajuns în dosarele DNA. Un exemplu, primul dosar Tel Drum, trimis deja în instanță. Potrivit unor surse judiciare, și dosarul mare Tel Drum, în care este acuzat Liviu Dragnea de constituirea unui grup infracțional organizat, ar cuprinde interceptări efectuate de SRI pe mandat de siguranță națională.

„Concluzia care se impune este aceea că dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Doar dispoziţiile art.139 alin.(3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, iar nu dispoziţiile art.11 lit.d) din Legea nr. 51/1991”, se arată în motivarea publicată joi pe site-ul CCR.

Art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede: „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege”.

Instanţa constituţională a reţinut, anterior, că se poate face distincţie între înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică dispus potrivit Codului de procedură penală şi cele rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, în afara cadrului procesual penal.

„În ceea ce priveşte prima categorie, aceea a interceptărilor şi înregistrărilor realizate în cadrul urmăririi penale în baza art.138 şi următoarele din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea constituie (...) mijloace de probă. Referitor la cea de-a doua categorie, aceea a înregistrărilor realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor electronice, dispus potrivit Legii nr.51/1991, Curtea reţine că (...) organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, desfăşurate cu respectarea prevederilor legale”, se menţionează în motivare.

Conform aceleiaşi surse, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, prin desfăşurarea activităţilor specifice, să descopere informaţii ce privesc săvârşirea unor infracţiuni, situaţie în care le pot comunica organelor de urmărire penală.

„Astfel, Curtea observă că (...) dispoziţiile Legii nr.51/1991 se referă la date şi informaţii din domeniul securităţii naţionale, instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziţie care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date şi informaţii. (...) Astfel, Curtea reţine că prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art. 97 alin.(1), stabilesc elementele ce constituie probă", arată CCR.

Curtea a constatat, astfel, că problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor din Legea 51/1991, ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile vizate, care însă nu au fost criticate în această cauză.

„Or, o eventuală pronunţare asupra constituţionalităţii dispoziţiilor procesual penale ar avea semnificaţia unei sesizări din oficiu a Curţii, care însă nu este posibilă (...). Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991 este inadmisibilă, urmând să o respingă în consecinţă”, se precizează în documentul citat.

CCR a admis parţial, pe 28 februarie, o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la Legea 51/1991 privind securitatea naţională a României.

Potrivit comunicatului CCR, a fost luată în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului 3, articolului 10, articolului 11 şi articolului 13 din Legea numărul 51/1991 privind securitatea naţională a României, în forma anterioară modificării prin Legea numărul 255/2013, precum şi a dispoziţiilor articolului 13 din acelaşi act normativ, în forma în vigoare.

Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români” cuprinsă în art. 3 lit.f) din Legea nr.51/1991 privind securitatea naţională a României este neconstituţională.

Sursa citată precizează că dispoziţiile articolului 3 litera f) Legea numărul 51/1991 privind securitatea naţională a României, în forma anterioară modificării prin Legea nr.255/2013, au următorul cuprins: „Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: f)subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale".

În argumentarea soluţiei de admitere pronunţate, Curtea a reţinut că, pornind de la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia orice ingerinţă în drepturile şi libertăţile persoanei trebuie să fie "prevăzută de lege", cerinţă care nu se limitează doar la stabilirea unui anumit temei legal în dreptul intern, ci vizează calitatea legii, care trebuie să fie accesibilă, clară şi previzibilă, Curtea a analizat în ce măsură sintagma "aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români" din cuprinsul articolului 3 litera f) din Legea numărul 51/1991 întruneşte condiţiile de claritate şi previzibilitate.

„Curtea a constatat că legiuitorul trebuie să realizeze o distincţie între faptele care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi care pot fi calificate drept chestiuni ce ţin de dreptul penal, cu consecinţa incidenţei mijloacelor de drept penal şi procesual penal, pe de o parte, şi acele fapte care sunt îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor unei colectivităţi/comunităţi (de rasă, origine etnică, religie, etc), care, prin numărul de indivizi care îi aparţin, determină amploarea faptelor îndreptate împotriva acesteia, putând reprezenta o ameninţare la adresa securităţii naţionale, pe de altă parte”, se menţionează în comunicat.

Potrivit sursei citate, Curtea a observat că sintagma criticată nu realizează această distincţie, ci se referă, în general, la atingeri grave aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români, indiferent de calitatea de subiect individual sau colectiv a acestora.

„Astfel, din modul de redactare a sintagmei criticate rezultă că se poate circumscrie unei ameninţări la adresa securităţii naţionale orice faptă/acţiune, cu sau fără conotaţie penală, care afectează un drept sau o libertate fundamentală. Consecinţa unei atare constatări este folosirea, în toate aceste cazuri, a mijloacelor intruzive circumstanţiate activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale persoanei, reglementate de Legea nr.51/1991 (de exemplu: interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă; localizarea, urmărirea şi obţinerea de informaţii prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere; interceptarea trimiterilor poştale, ridicarea şi repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee, etc)", precizează judecătorii constituţionali.

CCR arată că, pentru aceste motive, a constatat că reglementarea criticată contravine prevederilor constituţionale ale articolului 1 alineatul (5) referitoare la principiul legalităţii, în componenta referitoare la claritatea şi previzibilitatea normei, articolul 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată şi articolul 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului 3 literele a)-e) şi g)-m), articolului 10, articolului 11 alineatul (1) litera d) şi articolului 13 din Legea numărul 51/1991 privind securitatea naţională a României, precum şi a dispoziţiilor articolului 13 din acelaşi act normativ, în forma anterioară modificării prin Legea numărul 255/2013, Curtea Constituţională a decis, cu unanimitate, respingerea. 

Pe aceeași temă