Oamenii de știință credeau că oamenii ar putea înota până la o adâncime maximă de 30 de metri cu o singură respirație, fără sursă de oxigen. Amber Bourke a coborît mai mult de 70 de metri, iar fenomenul nu are o explicație fiziologică, relatează The Guardian.
Cu ani în urmă, australianca Amber Bourke avea 20 de ani și călătorea Egipt când a descoperit ceva uimitor despre ea însăși. Într-un mic sat din peninsula Sinai, a dat peste un loc în care se făceaau „scufundări libere” – scufundări subacvatice fără aparat de oxigen – și a decis să încerce.
„Mi-am ținut respirația timp de patru minute și am coborît până la 18 metri”, spune Bourke, care este actuala campioană australiană la scufundări libere. „Nici nu credeam că e omenește posibil”, spune ea.
În 2018, Bourke era printre cele mai bune sportive din lume și, în apele adânci de pe coasta Filipinelor, a încercat să doboare recordul mondial feminin.
În această competiție, un scafandru coboară vertical în apă, cu o singură respirație, folosind doar forța musculară pentru a se propulsa în jos. Cu fiecare metru de coborâre, presiunea asupra corpului crește, micșorând spațiile care conțin aer. La 30 de metri adâncime, cea mai mare pe care medicii credeau că oamenii o pot atinge – presiunea exercitată asupra corpului este de patru ori mai mare decât la suprafață, iar volumul de aer din interiorul corpului s-a micșorat la un sfert.
Bourke a ajuns de 73 de metri – un record mondial – dar a leșinat timp de secundă după ce a ajuns la suprafață, iar acest lucru a descalificat-o.
„Dacă stai suficient de mult sub apă, există întotdeauna riscul ca nivelul de oxigen să scadă la o limită sub care creierul va decide să se închidă pentru a se proteja de leziuni. Deci, într-un fel, este un lucru bun, dar e frustrant la sfârșitul unei scufundări lungi”, spune ea.
Recordul mondial la bărbați pentru scufundare fără aripioare ajutătoare este de 102 de metri, iar scufundarea a durat patru minute și 14 secunde. Cu aripioare, recordul este de 131 de metri. Pentru disciplina „apnee statică”, în care un concurent nu coboară la mare adâncime, doar stă sub apă, recordul pentru ținerea respirației este de 11 minute și 54 de secunde.
Dr. Anthony Bain, fiziolog vascular de la Universitatea Windsor din Canada, a cercetat fiziologia reținerii respirației – inclusiv prin experimente cu scafandri de elită – și spune că mulți dintre cei care practică acest sport la nivel profesionist au volume pulmonare mai mari decât un om obișnuit. Studiile efectuate asupra populațiilor native care fac scufundări, de exemplu populația Bajau din sud-estul Asiei, „au demonstrat, de asemenea, spline mai mari, care, teoretic, permit ținerea respirației pentru mai mult timp, prin contracția splinei și eliberarea de celule roșii în sânge”.
Totuși, este vorba și despre o abilitate învățată. Potrivit lui Bain, studiile sugerează că scafandrii de elită și-au „îmbunătățit” răspunsul la scufundări. Ar putea fi și o adaptare evolutivă – un vestigiu de acum miliarde de ani, când toată viața era acvatică – un reflex care se declanșează atunci când fața unui mamifer intră în contact cu apa. Acest lucru determină o serie de răspunsuri fiziologice pentru supraviețuire, cum ar fi încetinirea ritmului cardiac și a metabolismului și o redirecționare a sângelui către organele vitale, inclusiv către plămâni, pentru a le susține împotriva presiunii, spune medicul.
Editor : M.B.
