Cum erau marii scriitori români? Dezvăluiri din spatele camerei

Data actualizării: Data publicării:
ion cucu

Ion Cucu, considerat fotograful marilor scriitori români, s-a stins din viață în mai 2018, la vârsta de 80 de ani. În urma lui Ion Cucu au rămas mii de cadre developate, o istorie a literaturii în imagini și emoții. Dar și în cuvinte: fotograful le-a alcătuit prietenilor săi, scriitorii, portrete scrise. În urmă cu ceva timp, într-un interviu pentru Digicult, emisiunea de cultură povestită de la Digi24, Ion Cucu, fotograful și prietenul marilor scriitori români, ni-i dezvăluia pe oamenii pe care îi descoperise în spatele creatorilor geniali.

Mulți au spus: „Dă-o-n mă-sa de cultură!”

Ion Cucu nu doar că n-a ascultat sfatul majorității, dar a devenit fotograful care a realizat mii de imagini cu cei mai mari scriitori români. Cu numele faimoase ale literaturii nu doar și-a alcătuit un portofoliu, ci a legat prietenii pe viață. Despre oamenii Marin Preda, Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, ne-a povestit fotograful la „Digicult”.

În anii comunismului, fotografii căutau să-și treacă în portofoliu portrete de personaje politice, președinți, regi, miniștri sau ambasadori. Ion Cucu a ales altă cale: și-a găsit în oamenii de litere inspirație și scop.

ION CUCU, fotograf: „Căutam o ieșire în viața mea, voiam să limpezesc niște lucruri. Ce mi s-ar potrivi mai bine? Sigur că n-a fost ușor să aflu. Însă fiind angajatul unui ziar, la secția Fotoreportaj, am început să fac selecție: bă, ce se poate face aici? Care fotografii sunt mai de nebăgat în seamă? Cultura! Și am făcut din asta un steag! Pe care l-am purtat 60 de ani”.

În anii 60, un fotoreporter era obligat, prin fișa postului, să participe la întrunirile oficiale unde se aduna nomenclatura comunistă. Chestiunile politice și congresele nu erau pe placul lui Ion Cucu, dar făceau parte din sarcinile de serviciu. Așa că a învățat să îmbine obligatoriul cu plăcutul.

ION CUCU, fotograf: „Eu, acolo, căutam tot scriitori, tot pictori. Că erau și acolo cu duiumul. Unii erau deputați... Scriitori, muzicieni, artiști plastici. Și fotografiam tot cultură. Deci exista peste tot posibilitatea să guști din mâncarea care-ți plăcea ție”.

Înainte de anul 1990, totul era sub controlul strict al partidului unic. Negativele fotografiilor nu rămâneau în posesia fotoreporterului, erau confiscate de cenzură.

ION CUCU, fotograf: „Eu dublam tot timpul, aveam 2-3 aparate și-mi dublam imaginile. Predam unul dintre filme, altul - care era mai mult cu cultură în el - îl păstram. Lăsam să treacă un timp, mi le developam de unul singur și mi le puneam în plicuri. Încet-încet, am văzut că se-adună”.

Ca să alcătuiești o fototecă într-un mod profesionist, trebuie să organizezi totul în detaliu.

ION CUCU, fotograf: „Am început să merg la cenacluri literare, am căutat să aflu pe unde umblă scriitorii, unde se întâlnesc. Mă duceam după ei, mulți ani... Mi-a fost foarte greu să merg în toate locurile unde petrecea, se desfășura, se consuma cultură. Făcusem niște liste, tabele, din care știam că am fotografiat în exces pe nu știu cine, și deloc, aproape, pe altcineva important. După un timp, m-au inclus ei în tabele, că nu oricine putea să meargă cu scriitorii. Nu veneai și spuneai: Merg și eu în deplasare, la mănăstiri”.

A testa vigilența oficialilor, realizând mai multe rânduri de fotografii, pentru a putea păstra negativele, făcea parte din relația tensionată pe care Ion Cucu a avut-o din tinerețe cu autoritățile. A fost exmatriculat de la facultate, din motive politice.

ION CUCU, fotograf: „Tata a fost socotit chiabur. Trimis la canal, la munca aia forțată, unde i-au decimat pe foarte mulți”.

Cu toate amănuntele biografice care nu conveneau regimului, Ion Cucu a reușit să-și croiască un drum în presă.

ION CUCU, fotograf: „Dacă nu eram la Cultură și eram la "capete încoronate", nu cred că reușeam”.

Ion Cucu a preferat „capetelor încoronate” ale familiei conducătoare pe cele din literatură. Dincolo de relația strict profesională, fotograful a legat prietenii cu marile nume ale scrisului.

ION CUCU, fotograf: „Cu Fănuș Neagu, cu Nicolae Velea, cu Ion Băieșu, cu Ilie Purcaru, cu Constantin Țoiu, prietenii în care ne și vizitam, îi însoțeam pe la casele lor de la țară. La Păunescu am fost de zeci de ori, la Bârca. Venea și spunea: "Neluță, mergem pân' la Bârca?" Aveam un Moskvici vechi, amărât, ne suiam în el și, tranca-fleanca, pe la Alexandria, ajungeam la Craiova... La Craiova rămâneam și făceam o colaborare, ca să avem bani: el scria, eu fotografiam. Vreun șantier mare de-acolo, cum era Ișalnița. Apoi plecam spre Bârca. Luam o vadră două, trei de vin și mergeam la el la țară. Unde stăteam și câte 7, 8, 10 zile”.

Într-o iarnă grea, Adrian Păunescu și Ion Cucu au rămas blocați în casa bătrânească a poetului, împreună cu bunica lui. Una dintre nopțile cu viscol și ger a adus o revelație.

ION CUCU, fotograf: „Dormeam amândoi în aceeași cameră. Într-o noapte, l-am simțit pe Adrian - eu dormeam la un perete, lipit, el la un perete -
l-am auzit agitându-se în mijlocul camerei: mergea și vorbea singur, gesticula. Băi, ce se întâmplă cu ăsta? "Ce-i cu tine, Adrian?" "Neluță!" "Da, ce s-a-ntâmplat, ți-e rău?" "Nu, nu, ai să vezi tu ce-am să fac eu!" Și era tânăr, student, încă, nu terminase”.

Dintre sutele de scriitori care i-au intrat în portofoliu, unii au fost cel puțin la fel de interesanți ca și personajele lor.

ION CUCU, fotograf: „Preda, spre exemplu. El însuși era un personaj. Și toți aproape că îmbrăcau haina - între ghilimele - a eroilor despre care scriau.
Asta m-a fascinat la ei, erau plini de secrete. Secretele personajelor la care lucrau. Era o lume interesantă, fabuloasă, cu sacrificiu de sine, cu spaima albului hârtiei. Erau zile în care erau obosiți, făcuți praf, și zile în care simțeai, privindu-i, că se apropie de victorie: terminau cartea sau găsiseră ideea. Toate astea le simțeam deja”.

Ion Cucu a ajuns să simtă ce era dincolo de cuvinte. I-a însoțit în permanență pe scriitori, iar aparatul de fotografiat ajunsese la fel de firesc, în mâinile lui, ca o pereche de ochelari. Dar marile condeie au și mari orgolii, așa că nu întotdeauna prozatorii și poeții erau dispuși să coopereze cu camera foto.

ION CUCU, fotograf: „În 1980.. 1981... La Athénée Palace s-au sărbătorit 75 de ani sau 80 de vârstă ai lui Eugen Jebeleanu. Cu tot fastul... Și am încercat să-l fotografiez mai de-aproape. Și mi-a întors spatele. Au trecut ani de zile și, la un moment dat, după Revoluție, m-am întâlnit cu el în Piața Dorobanți... Semi-orbise. M-am apropiat de el - bâjbâia, era seară, era întuneric -, l-am luat de braț și i-am spus "Sunt eu, foto Cucu". L-am dus acasă Când ne-am despărțit, la el, mi-a spus: Sper că nu-mi porți pică”.

Scriitorii își creau opera pe coli devenite apoi pagini de carte, Ion Cucu și-a creat-o pe hârtie fotografică. Le-a intrat în suflet marilor autori și le-a devenit tovarăș de drum. Și-a urmărit, de multe ori, prietenii, prin lentila aparatului, până în clipa din urmă.

ION CUCU, fotograf: „Din păcate, i-am fotografiat și morți. Mă obligau să merg să fotografiez și la cimitir. Cu durerea întreagă. Și-a mea. Nu e simplu”.

Copil sărac, pasiunea lui Ion Cucu pentru fotografie n-a fost o moștenire de familie. Își explică interesul pentru artă prin dorința de a face ceva cu viața sa.

ION CUCU, fotograf:„Am căutat să mă salvez. Am căutat un modus vivendi prin care să însemn și eu ceva pe Pământul ăsta. Să nu trec chiar așa... și-apoi să fiu șters cu o gumă. Exact despre asta e vorba, ăsta-i adevărul. Nici din orgolii... Am vrut să rămână ceva. Dar ce să rămână după mine, dacă nu făceam studii, dacă nu eram savant? Ce să rămână?”

În urma lui Ion Cucu au rămas mii de cadre developate, o istorie a literaturii în imagini și emoții. Dar și în cuvinte: fotograful le-a alcătuit prietenilor săi, scriitorii, portrete scrise.

ION CUCU citind un text pe care l-a scris despre Marin Sorescu: „Ieri l-am văzut pe Marin Sorescu. Se plimba, ca de-obicei, între Institutul Iorga și statuia Aviatorilor. L-am văzut din spate, de la distanță: era o cămașă de-a lui. Pot să spun sigur că și mâine o să-l văd pe Sorescu, îmbrăcat cu hainele lui neîmbrăcate. Și-o să-l însoțesc în plimbarea lui dintre Iorga și Aviatorilor. Avea doi câini lupi. Fiecare câine se lipea de el și, fără să vrei, avea impresia că s-ar putea plimba între Iorga și Aviatorilor îmbrăcat cu propiii lui câini”.

Urmăriți emisiunea „Digicult” în fiecare sâmbătă, de la ora 14:30, la Digi24.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri