Televiziunile au marcat recent prin știri scurte un an de la apariția primului caz de covid 19 în România. Deși vorbim de o bornă psihologică importantă, relatările nu au generat mari emoții. Nici măcar combinate cu perspectiva unui val trei de infectări foarte probabil în aceste zile. Ca de obicei, românii și-au adaptat rapid senzorii dramei: unde-s două, trec și trei.
Totuși, cu ce rămânem din acest prim an de pandemie? Un scurt inventar subiectiv de teme majore și proiecte obligatorii.
Sănătatea, așa cum știam, are nevoie urgentă de o transformare profundă, de investiții majore, de o regândire a modului în care tratăm pacienții și medicii deopotrivă. “Orice, dar să nu ajungi la spital” a fost un motto trist auzit de prea multe ori.
Tehnologiile, așa cum anticipam, vor pătrunde din ce în ce mai mult în viața noastră și ne vor modela obiceiurile mai mult decât ne imaginăm azi. Automatizarea ne va prelua din sarcini și ne va obliga să găsim ocupații noi care să ne poziționeze pe piața muncii.
Instituțiile, așa cum ne așteptam, au funcționat greoi și nu s-au bucurat de încrederea oamenilor. Astfel, paradoxal, s-au alimentat zecile de teorii ale conspirației pe fiecare moment important al pandemiei. Instituțiile insuficient reformate și credibilizate reprezintă cel mai fertil teren pentru extremismele de orice fel.
Educația, așa cum credeam, a ajuns într-un cloud necartografiat pentru care nu era nicidecum pregătită, în secolul în care digitalizarea se apreciază că va fi vioara întâi. “Scanează hârtia scrisă de mână și încarc-o pe platformă” este exprimarea unei simple translatări în online al unui mod de gândire bazat pe dictando.
Anul doi al pandemiei se anunță la fel de intens, cu la fel de multe teme noi: vaccinurile de generația doi, surmenarea populațiilor și a guvernelor, ridicarea temelor populiste, presiuni din ce în ce mai mari pe bugete. Examenele din anul doi al pandemiei sunt unele la care sub nicio formă nu putem trișa fără a risca viitorul încă unei generații.
