Cu toții ne dorim stabilitate și predictibilitate economică și chiar suntem dispuși să lucrăm pentru a face acest lucru. Facem planuri și strategii, ne setăm obiective. Dar când analizăm rezultatele observăm să acestea nu sunt întotdeauna cele pe care le așteptăm. E ca și cum, indiferent de eforturile pe care noi le facem, pierdem bani fără să capitalizăm în mod simplu, dar inteligent, munca noastră.
Acestea sunt costurile abuzurilor care au loc în societate și pe care ne e greu să le privim în ochi. Trebuie totuși să facem acest lucru – să acceptăm adevărul și să începem să muncim pentru a îndrepta situația.
Continuăm astăzi să discutăm despre #InvestmentForGood, o serie de măsuri de combatere a inegalităților și abuzurilor care, pe lângă adresarea unor nevoi stringente din societate, au scopul de a îmbunătăți în mod substanțial economia.
Astăzi, de Ziua Internațională pentru Eliminarea Violenței Împotriva Femeilor, prima dintre cele #16ZileDeActivism împotriva violenței, clarificăm cum putem remedia una dintre cele mai dureroase probleme cu care se confruntă societatea noastră și despre cum măsurile pe care le luăm pentru a proteja și susține supraviețuitoarele acestor forme de abuz pot contribui în mod hotărâtor la bunăstarea economică a noastră, a tuturor.
Violența împotriva femeilor – o problemă a întregii societăți
33 274 de sesizări pentru fapte de violență în familie au fost înregistrate de Inspectoratul General de Poliție al României de la începutul anului și până în luna septembrie.
Acesta nu este doar un număr, toate aceste cazuri reprezintă vieți distruse. Viețile a zeci de mii de femei și copii care se schimbă în fiecare an și pentru a căror recuperare plătim un preț pe care nici măcar nu-l conștientizăm.
Multe dintre victime se simt prizoniere într-un labirint al abuzurilor și nu vorbesc despre ceea ce li se întâmplă, nu raportează agresiunile și continuă să trăiască în același cerc vicios din care simt că nu pot ieși.
Acest tip de comportament este urmarea lipsei de încredere în instituțiile statului, în cei care ar trebui de fapt să le protejeze și să le înțeleagă pe cele care se luptă pentru a ieși din situațiile de violență.
Este efectul unor idei populare social acceptate și profund greșite care învinovățesc victima și acordă circumstanțe atenuante agresorului. Sunt toate acele credințe potrivit cărora „sigur ai făcut și tu ceva, nu te-a lovit el degeaba”, „te bate pentru că te iubește”, „înțelege-l și pe el, a avut o zi grea la serviciu”, „nu te gândi la tine, gândește-te la copii”.
Actele de violență produc efecte în cascadă, efecte care sunt resimțite imediat, cum ar fi traume și răni fizice pentru victime dar mai ales efecte pe termen mediu și lung care scad calitatea vieții la nivel colectiv și care ne costă scump.
Sunt bani pe care nu îi folosim în mod constructiv, pentru că în loc să tratăm cauza acestui fenomen și să îi reducem din intensitate, îi utilizăm ca să tratăm niște efecte mult mai grave și mai costisitoare, atât din punct de vedere economic, dar mai ales uman.
Și deși în viața noastră de zi cu zi ni se pare că este o problemă a celorlalți, fiecare dintre noi suportă costurile situațiilor de violență care au loc.
Pentru că dincolo de trauma incredibilă, fizică și psihică prin care trece victima, violența înseamnă și altceva. Înseamnă adulți disfuncționali, care nu mai pot da randament și nu mai pot fi productivi la locul de muncă, înseamnă copii traumatizați care vor fi urmăriți de episoadele violente prin care au trecut sau cărora le-au fost martori în copilărie, înseamnă costuri cu servicii sociale, servicii medicale și servicii administrative și juridice.
Problemele cu care se confruntă supraviețuitoarele violenței nu se termină atunci când episodul violent încetează. Există studii care spun că femeile se întorc la partenerii abuzivi de 5 până la 9 ori până când reușesc să părăsească definitiv relația respectivă. Iar asta se întâmplă pentru că ele nu au foarte multe opțiuni.
Pentru ca o victimă să poată ieși dintr-o situație abuzivă are nevoie, dincolo de curaj și de susținere din partea persoanelor apropiate, de lucruri materiale – are nevoie de locuință, de bani pentru mâncare, haine și alte nevoi de bază, are nevoie de consiliere sau, poate, de îngrijiri medicale.
Mai mult decât atât, situația devine mult mai dramatică atunci când în această ecuație apare și un copil, care are, la rândul său, nevoie să fie protejat.
În multe dintre situațiile de abuz în care apar copii, victima se simte nevoită, la presiunea socială, să rămână alături de abuzator deoarece, „încurajată” de persoane din jur să ierte abuzatorul, ajunge să creadă că este mai bine pentru copil, să crească alături de ambii părinți. Este o percepție care aduce prejudicii majore atât ei, cât și copilului pe care încearcă să îl protejeze.
Nici un copil nu se va putea dezvolta corect într-un mediu în care violența și abuzul sunt la fiecare pas. Iar violența nu se va opri, doar pentru că există un copil la mijloc.
Mai mult decât atât, intensitatea episoadelor violente va crește, pentru că mama va încerca întotdeauna să protejeze copilul, punându-și în pericol propria siguranță.
Victima și copilul implicați într-o situație de violență nu sunt niciodată responsabili ori vinovați pentru ce li se întâmplă, iar agresorul nu trebuie să primească circumstanțe atenuante, doar pentru că este partenerul victimei ori pentru că a contribuit la procrearea unui copil.
Părăsirea situației violente este, uneori, și mai dificilă atunci când supraviețuitoarea muncește pentru că ea are nevoie de zile libere de la serviciu, pe care le poate obține cu greu, dar nu este imposibil.
Ce înseamnă toate aceste statistici din punct de vedere economic?
239 de miliarde de Euro este costul anual al violenței de gen la nivel european, conform Eurostat. În Germania, costul se ridică la 41 de miliarde de Euro, în timp ce în Franța, acesta este de 34 de miliarde.
Un studiu realizat de Institutul European pentru Egalitate de Gen, la nivelul Regatului Unit al Marii Britanii, a arătat că violența domestică îi costă pe britanici aproximativ 13,5 miliarde de Euro, iar violența de gen 28,5 miliarde de Euro. În România, costul este de 10 miliarde de Euro, adică aproximativ 5% din PIB.
Un alt element care trebuie avut în vedere atunci când discutăm despre costurile pe care le presupune fenomenul violenței domestice, este acela că numărul cazurilor raportate reprezintă estimativ maximum 20-25% din totalul real al cazurilor care au loc.
Asta înseamnă că pierdem de două ori – o dată pentru că nu reușim să tratăm decât efectele acestei probleme, ceea ce presupune o cheltuială imediată anuală de 10 miliarde de Euro, iar a doua oară, prin costurile pe termen mediu și lung, care se traduc prin scăderea productivității la locul de muncă și prin faptul că toate persoanele care suferă de pe urma violenței domestice, fie ele persoane adulte sau copii, nu reușesc să își atingă adevăratul potențial în a fi cetățeni și contribuabili cu normă întreagă.
Astfel, dacă punem lucrurile în perspectivă și analizăm doar costurile imediate pe care le presupune acest fenomen al violenței, vom înțelege mai ușor cât plătim, la propriu, fiecare dintre noi această inacțiune de a combate abuzurile.
Cele 10 miliarde de Euro, corespondentul a 5% din PIB, ar însemna o sumă suficientă să construim trei spitale regionale, care ne-ar costa aproximativ 1,2 miliarde de Euro.
Imaginați-vă că dacă am combate doar 12% din numărul cazurilor de violență raportate, am economisi suficienți bani pentru construcția primelor trei spitale regionale.
Cât de mult ne dorim aceste spitale și cât suntem dispuși să facem pentru a le obține?! Iar cu fiecare procent obținut în plus în lupta împotriva violenței, am câștiga alți bani, ce ne-ar fi suficienți să realizăm și celelalte activități conexe legate de construcția acestor spitale, respectiv investiții în infrastructură rutieră, reabilitarea spitalelor deja existente și funcționarea acestora pentru o perioadă lungă de timp, dotări performante pentru polițiști, servicii administrative digitalizate și altele.
Este adevărat că toate aceste numere pălesc în fața traumelor prin care trec victimele. Dar la fel de adevărat este că societatea românească și toate celelalte societăți pierd acești bani tocmai pentru că nu reușesc să protejeze, așa cum ar trebui să facă, persoanele expuse.
Și pentru că nu reușesc să impună măsuri care să le asigure supraviețuitoarelor o recuperare cât mai rapidă și mai ușoară care ar conduce la o bunăstare generală crescută și un buget de stat mai robust.
Problema noastră generală este că fiecare dintre cei care reprezintă verigile lanțului care ar trebui să diminueze fenomenul violenței domestice nu reușește să privească în perspectivă.
Fiecare dintre actorii implicați, fie că vorbim despre polițiști, asistenți sociali, personal medical, judecători ori alte persoane implicate, se raportează la situație doar pe „bucățica” sa – „responsabilitatea mea”, „bugetul meu”, „resursa mea”, fără a avea o înțelegere clară că acțiunile sau inacțiunile sale impactează întregul proces și mecanism, atât din punct de vedere uman, cât și economic.
Astfel, funcționarea deficitară chiar și a unui singur astfel de actor are un efect de domino mult mai scump, iar costul acestei situații îl suportăm noi toți, din bugetul de stat. Să nu uităm – statul suntem noi toți.
Ce putem face pentru a schimba această situație?
Toate măsurile de care este nevoie ne sunt la îndemână. Trebuie doar să începem să facem pași înainte– să conștientizăm, în primul rând, că ne confruntăm cu o situație care ne afectează pe toți și să nu mai rămânem indiferenți în fața ei. Concret, putem începe prin a nu mai blama victimele, pentru agresiune în sine sau pentru că nu părăsesc situația abuzivă.
Sprijinul în astfel de situații nu înseamnă să judecăm, ci să fim acolo, să ascultăm și ne arătăm disponibilitatea de a ajuta cu ce este nevoie, în momentul când prietena, colega, sora, vecina, cumnata noastră ne cere asta.
La nivel instituțional, e nevoie să punem nevoile victimelor pe primul loc. Un prim pas este implementarea sistemului de monitorizare electronică pentru agresori.
Astfel, victimele vor fi mult mai bine protejate, iar situațiile în care femeile sunt omorâte de partenerii lor împotriva cărora aveau ordine de protecție vor fi mai puține.
De asemenea, este nevoie de măsuri luate la nivelul companiilor pentru a sprijini victimele să își poată păstra locul de muncă pe durata întregii perioade de tranziție.
Exemple de bune practici în aceste domenii ne arată că zilele libere plătite ori programul de muncă flexibil acordate supraviețuitoarelor violenței au rezultate considerabile atât pentru companii, cât și pentru victime.
Nu în ultimul rând, trebuie să discutăm și despre nevoia de programe și servicii serioase de reabilitare comportamentală pentru agresori. Aceștia trebuie să își asume în totalitate responsabilitatea pentru faptele lor, trebuie să înțeleagă și să accepte că au o problemă și trebuie să lucreze pentru a o remedia.
Doar ulterior putem discuta despre reabilitarea sa din punct de vedere social și despre posibilitatea ca ei, la rândul lor, să devină cetățeni responsabili și implicați care să contribuie la prosperitatea colectivă.
Uneori este dificil pentru noi să privim abuzul în ochi și să luăm atitudine în privința asta dar aș vrea să începem să ne imaginăm că acest abuz se întâmplă celor apropiați nouă și, mai mult decât atât, să nu uităm că de fiecare data când ne întoarcem privirea de la abuz, ne ies și bani din buzunar.
Bani pe care am putea să-i folosim constructiv pentru binele nostru. Pentru că bunăstarea nu poate fi construită doar de instituții sau de politicieni, ci e nevoie de implicarea noastră, a tuturor.
Până nu vom da o lovitură reală acestor abuzuri, nu vom putea să sperăm la o societate puternică ce va putea să reziste oricărei crize. A venit timpul să înțelegem toate aceste lucruri și să acționăm în consecință.
