Sari la conținut

De ce le e frică de Doina Cornea

"Eu am această credinţă, că n-am luptat degeaba", obişnuia să spună Doina Cornea. Cursul istoriei avea să-i dea perfectă dreptate, dar trebuie subliniat că în toată ecuaţia asta referirile fundamentale, în ciuda aparenţelor, nu se limitează la trecut. 

180327_dragnea tariceanu_CENTENAR_09_INQUAM_Photos_Octav_Ganea_

Foto: InquamPhotos/Octav Ganea

Hărţuită, concediată, ostracizată, bătută, arestată - acestea au fost coordonatele vieţii pe care a dus-o Doina Cornea în ultimul deceniu de comunism. Născută în 1929, a fost astfel contemporană cu cele mai degradante momente prin care a trecut ţara în secolul XX - de la instalarea propriu-zisă a comunismului, la anii marii terori din puşcăriile politice, distrugerea/coruperea satului şi a Bisericii şi până la asiatizarea regimului ceauşist, din deceniul 9.

Sigur, a avut şansa să vadă făcându-se ţăndări regimul criminal din România laolaltă cu întregul bloc sovietic, dar nu a fost ocolită de efectul pervers al preluării puterii de către politruci roşii, butonaţi de Moscova.

Un efect pervers care prezintă două ramificaţii, deopotrivă de ordin temporal şi social-politic.  

Prima: pe termen scurt, imaginea Doinei Cornea a suferit de pe urma supraexpunerii. Drept răspuns la retragerea din FSN, spre sfârşitul lui ianuarie 1990, Doina Cornea a devenit rapid o ţintă predilectă a calomniilor lansate de profesioniştii anume îngrăşaţi de noua putere. În anii '90, Ion Iliescu nu ierta pe nimeni, intimidarea şi agresarea celor mai vocali contestatari fiind la acea vreme politici de stat. 

Este adevărat că Doina Cornea a trăit în regimul Iliescu un supliciu mai mic decât sub Ceauşescu, dar asta nu e valabil automat şi în ceea ce priveşte dimensiunile modului în care a perceput umilinţele la care a fost supusă în noua Românie, liberă de comunism, dar profund parazitată de comunişti.

A doua: pe termen lung, din contră, Doina Cornea a fost pedepsită prin plasarea numelui ei în uitare. A început, dacă vreţi, un nou episod de arest la domiciliu, pe care elitele politice care s-au succedat în ultimele trei decenii l-au aplicat nu doar Doinei Cornea, ci tuturor figurilor de referinţă care, asumându-şi riscuri inimaginabile, şi-au transformat propria conştiinţă în adăpost temporar pentru cele mai oropsite "suflete" din perioada comunistă: deschiderea spre lume şi tezaurul cultural şi spiritual al vechii Românii, respectiv demnitatea umană.

Doina Cornea, Corneliu Coposu, Paul Goma, Elisabeta Rizea, Gheorghe Ursu, Liviu Corneliu Babeş, Dorina Datcu (şi am înşirat aici doar câteva nume, selectate din toate categoriile) sunt oameni graţie cărora s-a putut conserva o memorie pre-totalitară, oameni graţie cărora adevăruri supuse timp de 40 de ani unui proces violent de anihilare au reuşit totuşi să traverseze deşertul comunist. 

Despre oamenii şi poveştile lor din acele vremuri copiii de azi ar fi trebuit să afle la şcoală, nu din întâmplare sau deloc. Din nefericire, suntem încă la ani-lumină de această abordare, lucru care ne face vulnerabili pe termen lung. Căci vorbim aici de o obligaţie mai mult decât morală, de o dimensiune care nu se limitează la cea a unui act reparatoriu faţă de indivizi deveniţi eroi. Sfera este mult mai cuprinzătoare şi încapsulează germenii unei potenţiale imunizări a societăţii în ansamblu în faţa unor viitoare tentative sau ispite totalitare.

Elitele politice care s-au succedat din decembrie '89 au tratat subiectul cu o nemărginită lipsă de entuziasm - o parte ştiind prea bine ce fac, o alta din raţiuni ceva "mai nevinovate", precum superficialitatea şi lipsa de cultură. Oricare le-a fost mobilul, efectul rămâne acelaşi.

A vorbi în spaţiul public despre acest tip de rezistenţă în faţa Răului, a aminti în spaţiul public numele unor martiri din perioada comunistă nu anulează riscul uitării şi al golirii de sens, atâta timp cât această exersare a memoriei nu se va face şi la nivel "celular", adică în şcoli şi licee. În lipsa unei educaţii timpuri în materie de anti-totalitarism şi modele, la un moment dat uitarea se va instala complet (tabloul ar trebui să fie clar, căci vocile avizate disparând pe căi naturale, cu timpul, şi nevenind nimic din urmă... ).

Momentul nu e foarte departe. Deja suntem în faza făţărniciei şi a impoliteţii stridente, manifestate la nivel înalt, faţă de figurile cardinale ale anti-comunismului. De altfel, sunt elocvente gesturile oamenilor nr. 2 şi 3 în stat, în preajma funeraliilor Doinei Cornea.

"A fost şi va rămâne un exemplu pentru tinerele generaţii despre ce înseamnă curaj, decenţă şi echilibru. A făcut parte din elita intelectuală şi politică a României, înţelegând să îşi asume acest rol, fără excese, dar cu mult curaj în a susţine valorile în care a crezut: democraţie, libertate de gândire şi exprimare", scria, tare mişcat, Călin Popescu Tăriceanu despre Doina Cornea.

La o zi după funeraliile celei despre care Andrei Pleşu spunea că a salvat onoarea acestui popor, Tăriceanu urma se întoarcă la ale lui şi să-şi vadă amplificate problemele personale din cauza cărora se chinuie să dea ceasul României înapoi cu 30 de ani.

Tot atunci, la nici 24 de ore de la înmormântarea Doinei Cornea, Comisia Iordache, girată de Tăriceanu şi Dragnea, începea discuţiile pentru modificarea Codurilor penale, menite să protejeze infractorii care încearcă să treacă România printr-o nouă confiscare şi eradicare a democraţiei.

Iar propriu-zis în ziua înmormântării, Liviu Dragnea se distra tactic, organizând un spectacol politic cu mici şi bere. 

Pe undeva, mimarea (cazul Tăriceanu) sau absenţa (cazul Dragnea) doliului la moartea Doinei Cornea sunt gesturi normale nu doar pentru cei doi lideri amintiţi, ci şi pentru mulţi alţii din zona politică, căci n-au avut nimic în comun cu ea.

Doina Cornea chiar ştia ce înseamnă Securitatea anilor '50 şi n-ar fi putut-o compara cu ceva din prezent.

Doina Cornea şi-a învăţat copiii să nu se compromită şi i-a implicat în proteste anti-comuniste, nu în afaceri oneroase cu statul.

În fine, Doina Cornea a fost intelectualul care s-a solidarizat cu muncitorii aşa cum n-ar face-o vreodată marii noştri politicieni de stânga. 

"Eu am fost la fel ca şi ceilalţi, exact aşa de fricoasă, de laşă, poate mai mare. Dar, eu am încercat să fac exerciţii şi alţii nu. Au zis că e degeaba. Aşa spun românii la toate...", se confesa Doina Cornea istoricului Cornel Jurju. 

Azi, când democraţia şi statul de drept sunt sub un nou tip de asediu, e limpede că trăim şi noi vremurile noastre tulburi. Să încercăm, aşadar, să facem exerciţii...

Pe aceeași temă