Editorialul meu de astăzi este inspirat de povestea unui ilfovean cu umor negru. Pentru că este și discret, o să îl botezăm dl. V. Povestea sa nu este singulară sau originală, însă până azi nu am așezat lucrurile în perspectivă.
Așadar, omul nostru are 40 de ani. Ca atare, 26 de ani de când are buletin. Și tot 26 de ani de când face copii după buletin și le împarte în stânga și în dreapta. După socoteala sa, statul român are acum în arhivele din subsoluri vreo 100 de fotocopii ale aceleiași cărți de identitate. Și acum încercați să citiți dintr-o singură respirație: liceu, bursă, facultate, master, firmă, ANAF, taxe și impozite locale, locuință, centrală termică, mașină second hand, mașină nouă, primul copil, al doilea copil, căsătorie, teren intravilan, succesiune, moștenire, intabulare etc etc etc. Completați dumneavoastră șirul cu zecile de experiențe personale.
Într-o jumătate de viață de om, statul român a adunat de la prietenul nostru un teanc consistent de hârtii identice. Doar pentru că multele instituții care compun statul nu au găsit o modalitate convenabilă de partajare a confirmării unei simple identități.
Până la proiectele costisitoare de digitalizare, România trebuie să găsească modalități inovative în care să se debirocratizeze. De fapt, statul trebuie să își pună întrebările corecte și tot el să răspundă la ele.
Dl. V își dorește ca statul sa nu îl încurce, nicidecum platforme sofisticate care să îi rezolve și problemele pe care nu le are. Digitalizarea trebuie sa înceapă cu întrebarea fiecăruia din serviciul public: la ce ne trebuie această hârtie?
Altfel riscăm să ne pricopsim cu un dosar cu șină în format electronic.
