Problema sezonierilor români din Uniunea Europeană a dat prilej multora să mediteze pe marginea unui paradox dureros: furnizăm forță de muncă ieftină în Spațiul Schengen, doar că nu facem parte din el. Suntem ținuți la ușă de aproape 10 ani și ni se arată că nu-i suficient de asanată corupția.
Vor spune unii că nu e chiar așa ieftin să achiți unui sezonier 1500 de euro, să-i asiguri casă, medic și o masă pe zi, dar credeți-mă că este: sezonierilor nu le sunt garantate standardele sociale și de siguranță din statul unde muncesc. Cu supă de o mazăre și un lighenaș de fasole cu cârnați saturi o familie întreagă de români, le dai și un pat să pună capul jos (dar și animalelor, la zoo!!), au unde să facă duș, iar dacă se taie în coasă și se infectează, poate ajunge medicul la timp și nu fac septicemie.
Da, exagerez, dar ați priceput ideea. ...Iar dacă deschide cineva vreun proces în care reclamă bătaia de joc, îl pierde cu duioșie și i se duce și faima că e reclamagiu. ...Sunt curios dacă drepturile muncitorilor chiar vor fi protejate după implicarea Parlamentului European! Sau puse pur și simplu pe hârtie – imaginați-vă că nu există o definiție legală a muncitorului sezonier, ceea ce face ca această categorie să fie aproape ignorată.
Există două abordări cu privire la relația cu Bruxelles-ul, dar cine poate spune fără echivoc care este cea mai bună?
Unii îi îndeamnă pe cei au șansa să vorbească în capitala Europei să dea cu pumnul în masă și să urmărească strict interesul național, cu orice risc, aducând ca argument formula „oricum, nu ne pot da afară, nu e prevăzut în Tratat!".
Alții pun preț mai mare pe diplomație, pe considerentul că nu prinzi muște cu oțet, ci cu miere. Ambele au doza lor de romantism, dar și un mare dezavantaj: riscă să ajungă cu retorica în extremă – ori să irite și să închidă niște uși, ori să dilueze atât de mult discuțiile încât să albești văzând cu ochii.
Da, nu e prevăzut în tratat că un stat poate fi dat afară, dar sancțiunile pentru nerespectarea directivelor și regulamentelor sunt reale. O procedură de infringement, chiar dacă e greoaie și durează mult până se materializează, căci trebuie să dai statului ocazia să corecteze ce e stricat, se soldează cu amenzi.
Aici, mulți întreabă „și ce dacă sunt date amenzi?" Putem să nu le plătim!
Nu e așa! Bruxelles-ul pur și simplu nu-ți mai dă banii la care ai dreptul (calculați ce înseamnă o penalizare de 1 milion de euro pe zi!) și insistă să remediezi stricăciunile (fie că e vorba de deficit bugetar sau probleme de mediu). Oricum ai scălda-o în ECOFIN, acolo sunt toți omologii tăi și nu doar buchisesc economie, o și înțeleg.
Cum obții măsuri echitabile pentru cetățenii tăi care muncesc pe câmp? Greu, nu? Păi de asta se spune că negocierea este o artă. Identifici nevoia celui cu care stai la masă (dar nu-i permiți să sară calul) și ajungi la o ofertă reciproc avantajoasă.
...Nu, nu e vorba să mai vinzi o uzină – care uzină? PSD n-a lăsat nimic în urmă – ci să spui că poți asigura forță de muncă cerută, dar să nu fie tratată ca o ciumată. Nu, nu o poți bloca să circule liber, dar poți să încerci să o descurajezi, să-i deschizi ochii. Așa, colegial, ca în Schengen. Din care nu facem parte.
Indiferent cât de mare pare distanța dintre dorințele unei țări și mult-clamatele interese ale Bruxelles-ului, mereu se poate ajunge la un numitor comun. Oficialii europeni nu au nicio dorință să dea ocazia, prin inacțiune, prin necorectarea unor erori, să crească euroscepticismul.
Și sunt dispuși mereu să arate că proiectul consolidării UE nu este o vorbă goală. Mai rămâne ca autoritățile de la București să găsească mereu cuvintele potrivite pentru a arăta că țara noastră este un furnizor de eurooptimism, iar românii nu trebuie discriminați. Este o perioadă când putem bate cu pumnul în masă, după ce l-am îmbrăcat într-o mănușă de catifea albastra, adică Albastrul Uniunii Europene.
